joi, 31 martie 2016

Lectura, cartea... - încotro?



                                                                                         

                                               Cugetare

            Lectură, carte... încotro? Încotro vreţi să ajungeţi în vremea care va să vie? Prin ochii cărui copil vă veţi oglindi farmecul şi frumuseţea? Pe buzele cărei fiinţe o să prindeţi viaţă, lăsându-vă în voia lumii pământeşti? Prin sufletul cărui om vă veţi contura poveştile ce dau sens existenţei noastre? Veţi mai putea voi dezlega orice enigmă a universului? Întrebare, niciun răspuns...
            De ce nu mai răspunde nicio carte înţelept grăitoare? De ce nu găsim o cheie, un indiciu, un ajutor? Pentru că aceste întrebări nu le adresăm cărţii, ci nouă înşine, unde se găseşte permanent o carte. Aceste întrebări ne frământă sufletul în cele mai nepătrunse colţuri, tulburând cartea din noi pentru a ne oferi un răspuns... Însă acest răspuns îl căutăm deseori în locuri nepotrivite. Preferăm să privim în exterior, să aşteptăm un răspuns trimis de univers pentru a ne lumina calea, care s-ar putea să nu apară niciodată. Aşteptăm, pe când, tot ceea ce ar trebui să facem este să aruncăm o privire în interior... Interiorul nostru, cu lumini şi umbre, sentimente şi ascunzişuri, simţire şi raţiune. „Cogitodiu!”[1] ne îndeamnă strămoşii romani, înţelepciunea lor înfruntând secolele până astăzi pentru a face din Pământ un loc mai bun. „Cogito, ergo sum!”[2] este mesajul transmis de filosoful francez Rene Descartes întregii omeniri, menit a fi asemenea unei scântei care să ne ofere speranţă atunci când viaţa pare că se cufundă în eternul întuneric şi să ne amintească atunci când în jur e prea multă lumină: <<Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui niciodată: „Sunt prea fericit!”>> (Alexandre Dumas). Este atât de simplu să ne oprim într-unul dintre momentele vieţii pentru a cugeta. Să cugetăm când ne simţim la marginea prăpastiei, când suntem pe culmile fericirii, să cugetăm veşnic asupra interiorului nostru. Şi doar aşa vom dobândi răspunsul...
            Dar de ce căutăm un răspuns? Adesea, dintr-o singură întrebare se nasc atâtea alte mii încât ne copleşesc sufletul şi ne împing raţiunea spre confuzie. Însă toate aceste întrebări se leagă de acelaşi răspuns, pe care îl căutăm din curiozitate, teamă şi nevoie sufletească: răspunsul viitorului.
            Prezent. Cu toţii privim, auzim, atingem şi simţim o lume aflată într-o continuă mişcare. O lume care e mereu grăbită, nu se mai bucură şi nu mai trăieşte momentele pe deplin, trecând doar tangenţial prin viaţă pentru a ajunge la o destinaţie necunoscută. Însă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. O călătorie în care ne bucurăm, plângem, suntem răniţi, trăim din plin, creăm, surâdem, cădem, dar ne ridicăm şi mergem mereu mai departe, continuând călătoria. Viaţa este un amalgam de sentimente şi trăiri, pe care, dacă le ignorăm, nu mai trăim ca nişte fiinţe umane, ci asemenea obiectelor fără simţire ce duc o existenţă infimă. Din nefericire, cu toţii observăm că vieţuim într-o lume care nu îşi mai cultivă sentimentele native, concentrându-şi atenţia asupra lucrurilor care estompează adevăratul sens al vieţii. Şi aceasta este o lume care uită de cărţi şi lectură, o lume care nu mai citeşte, dintr-un univers în care se sting treptat cărţile pentru a face loc altor lucruri temporar euforice pentru om. Toate acestea trezesc în interiorul nostru îndoieli, dubii, nehotărâri şi tot mai multe momente de rătăcire tocmai din lipsa hranei sufleteşti: lectura.
            Privesc în jur. Văd şi simt nişte fiinţe care uită să mai trăiască, respiră doar din nevoia trupească de aer şi refuză să îşi mai ofere bucurii una alteia. Văd nişte fiinţe care uită să mai fie „oameni”. Această lume şi evoluţia ei îngrijorătoare îmi inspiră teamă şi mă face să caut acel răspuns al viitorului...
            Privind adânc în sfera prezentului găsim alte întrebări, dar încă niciun răspuns... Pe lângă „Unde va ajunge cartea în viitor?” şi „De ce căutăm acest răspuns?”, ne domină o altă grijă: „De ce oamenii care animă prezentul nu mai citesc?”. Dezvoltarea tehnologiei şi apariţia diverselor concepţii despre „omul modern” au atras cu sine ispite care distrag omul de la adevăratul sens al vieţii: „Lectura este pentru omul modern un viciu sau o osândă.” (Mircea Eliade) Trăim, astfel într-o lume care nu mai preţuieşte lectura, preocupându-se doar de satisfacerea nevoilor fizice. Dând la o parte lectura din viaţa noastră, ajungem să ne ignorăm sufletul şi să nu mai trăim! „Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găseşti timp ca să citeşti. Altfel vei capitula în faţa ignoranţei.” (Confucius) Renunţ să mai caut răspuns la întrebarea „Unde va ajunge cartea în viitor?”, deoarece, raportându-mă la prezent, cred că acest răspuns va fi înspăimântător. Renunţ să îmi mai ghidez imaginaţia spre conturarea unui viitor al cărţii şi îmi îndrept energia spre a salva destinul acesteia! Întrebare şi răspuns... În curs de redactare.
            Cartea există pentru sufletul omenesc, iar în fiecare suflet există o carte mereu deschisă spre cugetare: cartea vieţii, singurul obiect pe care îl dobândim, alături de suflet, la apariţia noastră în lume. Viaţa ne este oferită pentru a scrie cât mai frumos această carte pe care o vom reciti la nesfârşit dincolo de moarte. Fiecare alegem ce şi cum să scriem, fără a şti, însă, cât. Trăind din plin, cartea vieţii ce pulsează permanent în suflet îşi împlineşte menirea. Neştiind cât ne este dat să scriem, nu avem timpul necesar detaliilor şi lucrurilor nesemnificative, care nu reprezintă altceva decât plăcerile pământeşti. De aceea, principalul scop al vieţii ar trebui să fie sufletul! Prezentul, deşi nu ne mai oferă fiinţe dornice de citit, ne oferă o paletă bogată în feluri de existenţă ale unei cărţi. Numim „carte” orice înlănţuire de pagini scrise, virtuale sau reale. Însă uităm de adevărata carte, care necesită îngrijire şi atenţie asemenea unui om... Cartea este acel obiect îngălbenit, ale cărui pagini sunt fragile şi roase, emanând un plăcut miros al trecutului sau acel obiect proaspăt ieşit de sub tipar, cu diverse forme şi culori atrăgătoare privirii, ce răspândeşte un uşor iz al prezentului. „Carte” este acel nepreţuit obiect care oferă unei locuinţe atmosfera de „casă”. O casă completă, în care trăiesc suflete...
            Lectura... Cea în lipsa căreia cartea ar trece nesemnificativ prin lume, având o existenţă derizorie. Cartea trăieşte prin lectură, iar lectura trăieşte prin carte. Acestea sunt cele mai de preţ obiecte ale sufletului, care ne dezvăluie trăiri, sentimente, emoţii, răspunsuri... Lectura, pentru om, poate fi exterioară sau interioară. Prin lectura exterioară, un individ se dezvoltă intelectual, îşi conturează personalitatea şi, mai mult decât atât, devine „om”. Citind, trăieşti alături de carte, intri în povestea ei şi dobândeşti încă o viaţă: „Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte niciodată trăieşte doar una.”(George R.R.Martin) Dar, cea mai importantă parte, care domină întreaga fiinţă, este lectura interioară. Lecturând, omul se citeşte, de fapt, pe sine. Se regăseşte în carte, se detaşează de real, intrând într-un alt univers, al purităţii şi al sufletului. Astfel, în timpul lecturii, omul citeşte atât povestea acesteia, cât şi propria carte interioară.
            Când totul pare lipsit de viaţă, când nu zărim nicio lumină pe cărările vieţii, când suntem capturaţi de singurătate, când suntem fericiţi şi de neînvins, în orice moment al existenţei noastre, lectura este cea care deschide calea spre cugetare. Aşa cum zilnic ne hrănim trupul pentru a putea trăi, aşa trebuie să ne hrănim şi sufletul prin lectură. Sufletul ne vorbeşte prin sentimente şi trăiri. Trebuie să îi dăm ascultare!
            Zărim acel obiect nepreţuit numit „carte” pe o măsuţă îngustă, înconjurată de jucării, pe un birou, printre teancuri de cursuri ce par a nu se mai sfârşi, într-o bibliotecă, alături de multe alte asemenea obiecte ale căror taine au rămas nedescoperite încă sau pe masa dintr-o verandă, lângă o ceaşcă de ceai. Abandonăm orice am fi făcut în momentul respectiv, ne apropiem de locul din care se simte pulsând o altă viaţă şi îi oferim adăpost în palmele noastre... Îi simţim textura unică, o sorbim din priviri şi o dezmierdăm cu atingeri tandre. O deschidem şi ne umplem sufletul cu mirosul ei unic. Ne aruncăm privirea între cele dintâi rânduri. Cele două vieţi se contopesc şi sufletul păşeşte într-un alt univers care nu mai are nicio enigmă... Ne mutăm încă o dată privirea în jur pentru a cerceta realitatea înainte de a ne desprinde definitiv de ea. Oferim o clipă de tăcere cugetării. Întrebare: „Lectură, carte... încotro?”... şi răspuns: „Întotdeauna înspre sufletul omului.” Coborâm din nou privirea spre paginile scrise şi continuăm ceea ce am început... Citim.

                                                                                                Isailă Gabriela Veronica, clasa a X-a D
Colegiul Naţional ,,Inochentie Micu Clain” Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica



[1]Gândeşte mult timp!
[2]Gândesc, deci exist!





             Lectură, carte... încotro?

Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?
Oare cine ne poate oferi un răspuns la aceste două mari întrebări ce ţin de însăşi esenţa existenţei noastre?
Din fericire, ne-a fost dată cartea, iscusită oglindă a minţii omeneşti, vorba cronicarului.
Metaforic vorbind, fiecare dintre noi poate fi o carte. Cu toţii ne-am născut curaţi ca o carte cu file albe, nepătate, fine şi cu miros de rai; de-a lungul vieţii, filele noastre vor fi scrise, atinse, mâzgălite de noi înşine sau de ceilalţi, dar, indiferent de acţiuni, va rămâne o poveste... povestea noastră. Ei bine, din această poveste cu toţii vom avea ceva de învăţat, de ales, de păstrat în suflet, de împărtăşit celorlalţi.
Dar ceea ce vom păstra va fi de bună calitate? Oare câţi dintre noi ne mai lăsăm vindecaţi de leacul unei cărţi? Câţi dintre noi mai căutăm refugiul în lumile fermecate, dincolo de graniţele realităţii perfide, de grijile vieţii cotidiene, de pericolul tehnologiei şi al stricăciunii morale?
Cu o profundă dezamăgire şi durere mărturisesc că mi-e frică să caut un răspuns la aceste întrebări. Mi-e frică să caut în limbajul oamenilor de lângă mine un strop de eleganţă, de cultură şi de diversitate. Mi-e frică să privesc la oamenii din metrou care în loc să ţină o carte în mână, ţin un smartphone, un IPod, iPad sau un laptop. Făcând ce? Navigând pe valurile ucigătoare ale Internetului care le vor îneca dezvoltarea personală şi cu toate aceste valuri nemăsurate, le vor seca intelectul, lăsând în urmă ruine şi moloz.
Cartea în viitor? Un format electronic. Copiii nu vor cunoaşte mirosul cărţilor , vechi sau noi, cărţi pictate, cărţi frumos copertate... Nu vor cunoaşte nimic dintre acestea. Iar eu, la 17 ani, îi mulţumesc cărţii că m-a îndrumat până acum!
Aş vrea să fiu obiectivă şi să nu dau vina pe tehnologie. Mi-a fost destul de greu să ajung la o concluzie, în urma unei lupte cu contradicţiile progresului actual. Trăind zilnic înconjurată de tehnologie şi suportând tristul peisaj în care draga carte e înlocuită cu fel de fel de instrumente inutile, am ajuns, în sfârşit la un acord. Ce-ar fi o bucătărie fără un cuţit? Cred că toţi ştim că ar fi un dezastru. Însă câţi criminali nu folosesc cuţitul ca instrument al nimicirii victimelor lor? La fel ca şi cuţitul, tehnologia poate fi folosită cu un scop care depinde de discernământ. Dar cartea...cartea nu poate să fie un pericol pentru niciunul dintre noi.
Arunc o privire în trecut, când omenirea nu avea parte de atâtea privilegii, nu avea acces la biblioteci, la lectură... Acum, când orice om de rând are oportunitatea de a se delecta, puţini o fac. Azi tot mai mulţi te aruncă afară, carte! Azi tot mai mulţi te uită, iar unii nici nu te cunosc! Azi baţi la uşi închise iar...
Cred în puterea vindecării cu ajutorul unei cărţi! Cred cu adevărat. Adesea, când bunătatea din lume se pierde şi tu te pierzi în golul ei, găseşti alinare în lectură. De ce să devii sclavul viciilor când poţi fi vindecat, fără consecinţe, de o carte?
Pune-mi tu, carte, speranţă în inimă şi înţelepciune în gând, eleganţă în cuvinte şi decenţă în purtare, vise în cufărul viitorului, un glob de zăpadă strălucitoare în deşertul interiorului meu, apa vieţii în lumea asta moartă, pune-mi un gând minunat pe buze, un miros de primăvară în sclipirea ochilor, un sunet mângâietor în atingere... Nu mă lăsa singură în drumul meu!
Încotro...? Încotro te îndrepţi, omule, când valul timpului te apasă şi nu te lasă să respiri? Încotro te îndrepţi, tu, frumoasă carte, când tot mai mulţi te aruncă în negura uitării? Încotro ne va duce deşertăciunea, mediocritatea, ipocrizia, incultura...?
Lectură, carte...încotro?

Paula Maier – clasa a XI-a D, Colegiul Naţional ”I.M. Clain” Blaj
Prof. coord. Carmen Simu



Încotro mergi - carte?

            Rareori ne punem întrebarea: ,,Ce se va întâmpla peste ani cu izvorul nostru de cunoaştere - cartea?”… Sincer, nici eu nu m-am gândit la acest lucru, până de curând, când mi-am pus problema că este posibil ca urmaşii noştri să nu mai cunoască bucuria de a deschide o carte, de a o răsfoi pagină cu pagină, de a-i simţi mirosul fie de cerneală proaspătă, fie de carte veche, moştenită de la părinţi sau bunici şi de a pătrunde în tainele-i ascunse pentru a dezlega mistere şi a descoperi lumi noi.
            Tehnologia a început deja să pună stăpânire pe minţile noastre, să ne atragă treptat într-un întuneric profund, care ne va răpi, pe rând, toate visele, apoi emoţiile. Refuz să  cred că vom uita de cărţi şi ne vom îndepărta de cel mai plăcut hobby al meu, lectura din plăcere.
            Rămân uimită de fiecare dată când văd un copil de patru ani utilizând o tabletă sau un telefon performant, poate mai bine decât mine sau decât o mare parte a adulţilor. De fiecare dată îmi spun că le voi transmite copiilor şi nepoţilor mei plăcerea de a citi. Voi încerca din răsputeri să îi ţin departe de tehnologie până la o anumită vârstă, chiar dacă ştiu că va fi un lucru destul de dificil, având în vedere că nu toţi părinţii acţionează la fel, obişnuindu-i pe copii de mici cu telefoane, tablete şi jucării inteligente.
            Nu demult am avut de citit pentru şcoală romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. De fiecare dată când am nevoie de o carte, mătuşa mea mă aşteaptă cu o colecţie vastă, fiind foarte puţine cărţi care să nu se găsească în biblioteca ei. Îmi încredinţează fiecare carte cu speranţa că o să o îngrijesc până la generaţia următoare. Bineînţeles că a găsit imediat romanul pe care l-am citit cu interes, dar se pare că nu toţi sunt la fel de norocoşi. Un coleg de-al meu, neavând cartea, şi-a descărcat varianta electronică şi a citit-o pe telefon. Mi-a împărtăşit că nu se simţea în largul lui ,,răsfoind” paginile imateriale.
            Sunt de acord cu faptul că trebuie să fim mereu deschişi unor noi opţiuni, unor noi schimbări şi ideii de evoluţie, dar sunt de părere că literatura nu ar trebui să se schimbe, ci ar trebui păstrată şi destinată lecturii cărţilor. Noi suntem cei care trebuie să facă acest lucru, să le transmită celor ce vor veni plăcerea de a lectura.
            Literatura română a atins limite inimaginabile prin capodoperele unor genii precum : Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu şi mulţi alţii, care ne-au lăsat ca moştenire creaţii desăvârşite şi ne-au deschis noi orizonturi către cunoaştere. Le suntem datori să le preţuim munca şi să le ducem mai departe tradiţia, citind cărţile nu ca pe o povară, ci ca pe o călătorie interioară, în urma căreia ne hrănim sufleteşte.
            Din păcate, interesul societăţii faţă de carte ca un bun prieten pe viaţă s-a diminuat considerabil, însă am speranţa că putem salva munca înaintaşilor şi că vom reuşi să o protejăm până la sfârşitul veacurilor. Consider că proverbul ,,Ai carte, ai parte” va dăinui pentru totdeauna în sufletele noastre.
 Avram Bianca-Veronica, clasa a X-a,
Colegiul Naţional,,Inochentie Micu Clain” Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica

marți, 27 octombrie 2015

ANTOLOGIA SOCIETĂȚII DE LECTURĂ ”RADU BRATEȘ”


Introducere
Din inițiativa domnului Director al Colegiului Naţional „I. M. Clain”, prof. Ioan Tomoioagă și a scriitorului Ion Brad (preşedintele de onoare al noii Societăţi de lectură), a luat naștere ideea de reînfiinţarea Societăţii de lectură ,,Radu Brateș”, ca un demers pe deplin justificat de a recupera valorile trecutului local şi de a le readuce în actualitate, cu scopul valorificării potenţialului creativ al junimii studioase a Blajului.
Această antologie, apărută în prima ediţie, reflectă activitatea Societății de lectură ,,Radu Brateș” de la Colegiul Național ,,Inochentie Micu Clain” Blaj (prof. coordonator Claudia Oancea-Raica, colaboratori – prof. Iulia Tarko; prof. Carmen Simu)  şi înmănunchează câteva dintre cele mai valoroase creaţii ale membrilor săi, care, din dorinţa de a-şi perfecţiona arta scrisului, au dovedit o debordantă energie creatoare. Bilanţul este unul prolific prin care se confirmă vitalitatea, spiritul valoric şi interesul manifestat de elevi – adevărați ucenici ai cuvântului  care, în spaţiul comun al ariei curriculare ,,limbă şi comunicare”, au ţintit la dezvoltarea operaţiilor gândirii creative şi la asimilarea noţiunilor de teorie literară ca instrument necesar în procesul de creaţie.
Printre cei care,cu trudă și har creator, au contribuit la realizarea acestui volum sunt:Avram Bianca Veronica, Barna Ioana, Ciortea Adrian, Costea Ioana, Crișan Mălina Cristiana, Deva Adelina, Frățilă Raluca Alexandra, Gherman Teodora, Handrea Antonia Veronica, Isailă Gabriela Veronica, Jeler Cristiana Ioana, Popa Carina, Popa Sergiu-Nicolae, Roman Roxana Maria, Stanciu Giorgiana, Vintilă Ioana.
Mulţi dintre ei câştigători a numeroase premii judeţene și naţionale vor deveni cu siguranţă voci reprezentative ale literaturii de mâine, creaţia literară a acestor adolescenți surprinzând prin naturalețea exprimării, prin vitalitatea imaginilor, prin originalitatea viziunii artisticeşi, mai ales,printr-o căutare acerbă a formării unui stil propriu.
Ne dorim ca Societatea de lectură „Radu Brateş” sănu rămână în umbra istoriei și să le ofere tinerilor oportunitatea de a trăi viața: sensibil, vertical și luminos, prin valorificarea potențialului cultural și prin stimularea imaginației creatoare.
Claudia Oancea-Raica


Avram Bianca – Veronica
În luptă cu umbra

            Liniştea serii s-a aşternut peste micul orăşel, Trip, din Nebraska, un oraş mic şi paşnic, aflat în mijlocul pustiului, cel mai apropiat oraş fiind la aproape doua sute de kilometri. Chiar dacă este un orăşel neînsemnat, nebăgat în seamă decât de călătorii care se îndreaptă spre complexul ,,Verdi”, sanctuarul cuarţului, aflat la trei sute de kilometri de Trip, acest oraş este totuşi nepreţuit pentru locuitori...sau doar aşa părea. Stâncile îl înconjoară din toate părţile, lăsând loc numai pentru cele opt pasaje ce conduc în pustiu.
Era trecut de ora stingerii cu mai bine de o oră, iar toate luminile au pierit, cu excepţia felinarelor care iluminau străzile extrem de curate (oamenii de serviciu îşi făceau mereu treaba în mod serios). Se părea că toţi locuitorii s-au dus la culcare fie din cauza extenuării acumulate pe parcursul zilei lungi de vară, fie din cauza frici de a nu fi trimişi peste noapte in mină, un loc din care cu greu mai găseşti cale de  scăpare. Au existat numai doi supravieţuitori ai carcerii, dintre care domnişoara Shine, care a murit primăvara trecută datorită unei boli la plămâni, şi bătrânul Mitch, un bărbat lăsat de spate, ţâfnos, care nu iese niciodată din casă, numai în zilele de sărbătoare şi în ziua Numirii.
Micuţa Buffy stătea adunată în patul ei, acuperită până la gât, cu mâinile înceştate în jurul aşternuturilor fine. Părinţii ei, sau mai de grabă singurul ei părinte adoptiv, era un om cu o situaţie materială bunicică, datorită funcţiei de secretar şef, cel mai de încredere om al primarului, însă mândria sa îi anula toate calităţile care nu erau chiar puţine. E drept că domnul Hill era un bărbat inteligent, care a lupta pentru a ajunge unde a ajuns, muncitor, dar era în stare să calce pe oricine în picioare pentru a obţine ceea ce vrea. Cu toate acestea, el îşi iubea enorm fiica de numai nouă ani. I-a decorat camera, creând o atmosferă a copilăriei, o lume roz în care Buffz continua să zacă, tremurând în patul ei din colţ, chiar dacă erau cam cincisprezece grade.
Ochii fetei erau împăienjeniţi şi continuau să se holbeze la crengile copacu-lui din geam. Simţea o frică profundă însoţită de sudoarea care i-a umezit părul de un şaten mătăsos, tuns destul de scurt. Ceva se înâmpla. Sufletul ei pur de copil nu
merita să simtă o asemenea spaimă care-i făcea trupul să ardă pe dinăuntru şi îi înfundau ţipetele care semănau a gâfâieli de efort. Însă brusc, Bufz şi-a adus aminte că ziua următoare, 13 iulie, era o zi foarte importantă pentru oraş: ziua Numirii, ziua la care toţi localnicii trebuiau să fie prezenţi pentru a afla cine este următoarea persoană care va intra în pasajul nouă, cel mai periculos dintre toate, fiind descoperit numai cu trei ani în urmă. De atunci, în fiecare an, Vârstnicii convoacă tot oraşul în piaţă pentu a anunţa cine va participa la dezlegarea misterului pasajului nouă.
            Nici nu ştia cu ce o ajuta acest lucru să se calmeze, însă Buffy a reuşit să alunge din teama care o cuprinsese şi brusc gândul i-a fugit la părinţii ei adevăraţi, nişte oameni minunaţi, cu suflete bune, care au intrat în nefiinţă pe când fetiţa avea numai cinci ani. Şi ea le moşteneşte toate calităţile părinţilor, având  acei ochi mari şi negri în care te pierdeai, o piele fină, aproape roz, mai ales în zona obrajilor, cu gene lungi şi dese ca ale unei păpuşi. Îl iubea mult şi pe domnul Hill, însă uneori putea fi mai dur cu ea, fiindcă nu se descurca foarte bine la exprimarea sentimentelor. Poate că acesta era şi motivul pentru care s-a despărţit de doamna Hill. În fine, Buffy s-a mai calmat, gândindu-se că părinţii o păzesc şi domnul Hill îi este aproape, aşa că, pe la ora unu a reuşit să adoarmă.
Buffy a căzut într-un somn profund, de nederanjat, iar când s-a trezit a avut impresia că dormise nu doar o noapte, ci vreo trei, aşa că a intrat în panică până când dădaca Portia a deschis încet uşa dormitorului şi s-a aşezat pe pat lângă fată. Era o femeie de cam treizeci de ani, subţirică, înaltă, cu o piele de culoarea măslinei şi un păr lung, blond, mereu împletit spic. Nu se machia prea des, însă având în vedere că era ziua Numirii, a aplicat un strat de rimel pe genele rare şi şi-a accentuat ochii cu un dermatograf şi, bineînţeles cu un fard verde. Portia s-a aplecat şi a sărutat-o pe Buffz pe fruntea sărată de la atânta transpirat, având grijă să nu-i lase urme de ruj.
-Bună dimineaţa, păpuşă! Hopa sus! Azi e o zi mare şi trebuie să te pregătim. Tatăl tău a plecat mai devreme, însă a promis că o să te ducă la plimbare după Numire. Acum haide la duş, apoi la micul dejun. Îţi pregătesc preferatul tău iaurt cu caise şi clătite. Le putem face împreună.
-Vin imediat,a sărit Buffy repede la baie nerăbdătoare să-şi ajute bona, care
nici că se putea să fie mai dulce.
Mirosul de caiseplutea în bucătăria spaţioasă, alungându-i lui Buffy toate gândurile de noaptea trecută. Iaurtul era gata pregătit, pus la frigider până când erau gata si clătitele. Buffy şi Portia găteau umăr la umăr, zâmbind, până la obţinerea faimosului rezultat. Cele două s-au aşezat la masă şi înfruptându-se din minunatele clătite cu iaurt şi sorbind cu poftă limonada răcoritoare pe care dădaca o pregătise. Era ora zece, iar Numirea avea loc la doi, aşa că aveau destul timp.
Cele patru ore au trecut greu. Buffy şi Portia şi-au ales atente ţinutele: Buffy purta o rochiţă vaporoasă şi colorată de vară, cu bretele subţiri, având părul împletit aşa cum a reuşit bona să i-l prindă, pe când aceasta purta o rochie simplă, turcoaz, cu sandale joase. Pe ultima sută de metri, Portia a aruncat o privire asupre lui Buffy, străduindu-se să îi aşeze părul după placul ei.
-Perfect! Arăţi ca o prinţesă, spune Portia mulţumită, după care i-a luat mâna fetei şi au plecat spre piaţă.
Toţi oamenii erau îmbrăcaţi cît se poate de frumos şi se îndreptau unii entuziasmaţi, alţii destul de trişti spre locul în care Vârstnicii se aşezaseră pe şapte scaune învelite în pânză albă. Era linişte. Oamenii nu prea vorbeau între ei, aşa că nu puteau face zgomote decât foindu-se. În câteva minute toţi localnicii erau prezenţi în paţă, iar ceremonia era gata să înceapă. Bineînţeles, era nevoie de un cuvânt al primarului prin care spunea cât era de încântat că mai participă şi în acest an la cea mai importantă ceremonie din Trip şi cât de norocos va fi alesul când îşi va auzi numele pentru a-şi servi locaşul. După primar, şeful consiliului Vârstnicilor a avut un scurt şi concis mesaj: ,,Doar prin sacrificiu viaţa are sens”, apoi s-a ascultat imnul oficial al oraşului, începând apoi adevărata ceremonie a Numirii.
Buffy s-a plictisit la fel ca orice alt copil sub paisprezece ani prezent. Ce ar putea face un copil de nouă ani la un eveniment ce ar putea transforma o persoană în cobai pentru experimente? Se uita în jur la feţele oamenilor, unele indiferente, unele speriate, iar altele încrezătoare. Ea aştepta cu nerăbdare plimbarea pe care tatăl ei, care îi era alături primarului, i-o promise.
Toţi Vârstnicii au înaintat spre marginea scenei. Îmbrăcaţi în robe lungi şi pălării albe, având feţe brăzdate de riduri şi ghiocei la tâmple, ei erau adevăraţii conducători ai oraşului. Toate regulile, toate principiile oraşului au fost constituite de consiliul înaintasilor în conferinţele secrete din bârlogul lor. Tot ei au demarat crecetările pentru pasajul nouă. Această Numire consta în alegerea unui cetăţean care li se alătura Experţilor din pasajul misterios, pe baza trăsăturilor deosebite, atent observate de ei.
            Unul dintre Vârstnici, singura femeie, a luat cuvântul pentru a face mult aşteptatul anunţ. A început prin a enumera calităţile alesului fără a lăsa loc de de-fecte, apoi, în sfârşit, a rostit numele: Portia Vangarde.
            Buffy a rămas neclintită. Nu se putea să îşi piardă dădaca. A încercat să o ia de mână, dar Portia era deja în drum spre scenă, unde toată lumea o felicita. Era foarte surprinsă şi tristă, fiindcă urma să p părăsească pe micuţa Buffy pe care o iubea aşa de mult. Fata a intrat în stare de şoc şi a luat-o la fugă cu lacrimi în ochi. Nu vroia să mai audă numic de Numire su de Vârsticii pe care îi ura, iar fuga a călăuzit-o până la ieşirea din oraş, dar nu orice ieşire, ci pasajul nouă.
            Buffy s-a oprit brusc atât din alergat, cât şi din plâns şi şi-a şters lacrimile. Se pare că nu întâmplător a ajuns acolo, ci fiindcă ceva a atras-o. Acea forţă a continuat să o cheme spre intrarea în pasaj, o intrare îngustă ce cresta stâncile. Copila a ajuns la intrare, unde forţa s-a oprit, însă a prins formă pe una dintre stânci. Era o formă pe care Buffy o mai văzuse: umbra ei, dar cumva ceva era diferit la ea. Nu îi imita toate mişcările, ci le făcea întru totul altfel. Umbra executa o succesiune de cinci mişcări care părea a fi un cod. Curioasă, Buffy şi-a imitat umbra, desfăşurând întocmai mişcările acesteia de trei ori, după care, brusc ambele s-au oprit. Stânca s-a crestat exact în forma ultimei poziţii pe care umbra o luase, creând astfel o intrare spre care Buffy a păşit cu încredere, fără a privi în urmă.
            Ajunsă înăuntru, intrarea din spate i s-a închis dintr-o dată, lăsând-o oe Buffy într-un întuneric profund şi umed, cre i-a pătruns adânc în creier, readucându-i la suprafaţă o stare de panică şi frică amestecată cu singurătatea ce o cuprinse. Lacrimile au început din nou să-i umezească obrajii înfierbântaţi şi sudoarea să i se prelingă pe tâmple. Ce i s-a întâmplat? De ce umbra a atras-o într-un asemenea loc? Ce încearcă să facă acea parte întunecată a firii fetei? Mult prea multe întrebări care nu se leagă între ele. Dacă umbra a reuşit să o avertizeze noap-tea trecută pe Buffy despre pierderea Portiei, de ce azi a ademenit-o în acel loc
Oribi? Poate că aşa cum Buffy îşi avea umbra, şi aceasta, la  rândul ei, avea o umbră malefică.
            Buffy nu era în stare să  mai gândească. S-a întors spre locul prin care a intrat în speranţa că va reuşi să scape. A încercat chiar să refacă acel cod, însă totul era în zadar. Părea că a rămas blocată acolo singură, fiind prada propriei umbre. Cât de ciudat suna asta. De ce ar vrea o umbră să îşi trimită posesorul într-un loc pustiu, fără urme ale altor fiinţe? Dar dacă umbra nu a vrut decât să o salveze pe Buffy de ceva?
            Deodată s-au aprins nişte lumini slabe în acea încăpere. Buffy şi-a putut da seama că se afla într-un mic laborator destul de sofisticat, dotat cu un computer performant şi cu alte maşinării ce ocupau aproape două treimi din spaţiul insuficient. Într-un colţ se afla o canapea gri, care părea foarte confortabilă. Buffy a tresărit la auzul unor paşi ce se îndreptau încet spre ea, aşa că s-a ascuns lângă sofa (avea dreptate: era într-adevăr foarte moale şi catifelată). Aştepta cu sufletul la gură să vadă cui îi aparţine laboratorul, iar în numai câteva secunde îl recunoscu pe Finnick Dart, vecinul ei care fusese ales la Numire cu un an în urmă. Nu s-a schimbat prea mult. Era acelaşi om înalt, cu un corp bine lucrat, cu păr blond scurt a cărui strălucire pălea în faţa maroului deschis al ochilor păziţi de o pereche de o-chelari cu ramă neagră, subţire, însă purta un halat de laborator de un alb imaculat în locul tricoului mulat ce îi accentua muşchii. Era într-adevăr un  bărbat chipeş, nu cu mult trecut de douăzeci de ani, care s-a dovedit a fi şi foarte inteligent.
            La vederea lui, Buffy a ţâşnit din ascunzătoare direct în strânsoarea puternică a braţelor iubăreţe, ce nu cu mult timp în urmă o introduceau în lumea tainelor matematicii, întrucât Finnick i-a fost profesor lui Buffy în clasele întâi şi a doua.
            -Cum ai ajuns aici, titirez?, o întrebă bărbatul nedumerit.
            -Prin stâncă, răspunde Buffy din nou tristă. Nu ştiu cum a reuşit umbra să mă aducă aici, iar acum nu mai pot să ies şi consiliul o să mi-o ia pe Portia. Fata izbucneşte în plâns.
            -Cum? Umbra te-a adus aici? Nu credeam că aşa ceva e posibil. Bine, uite-te la mine. N-o să las pe nimeni să îţi facă rău, promit. Acum haide!
            -Dar ce s-a întâmplat?, întrebă Buffy, suspinând.
            -Ăăă...după cum ştii, cu toţii avem o umbră care apare la lumină, da? Însă există persoane, extrem de puţine, care au două umbre ce se află într-o continuă luptă pentru a decide care te merită cu adevărat. Dar cu cât puterea lor creşte, cu atât a ta scade, urmând să devii doar o marionetă pentru umbre. Se pare că ale tale au devenit foarte puternice dacă au reuşit să te controleze. Dar stai liniştită, căci există o cale de a repara situaţie. Trebuie doar să mă urmezi şi să nu faci zgomot, pentru că nimeni din afară nu are voie aici.
            Buffy s-a înspăinântat, dar avea încredere deplină în Finnick, aşa că i-a luat mâna şi l-a urmat în linişte.
            Holurile erau pustii şi păreau că duc la infinit, însă Finnick ştia pe de rost toate cotloanele acelui loc (probabil pasajul nouă), aşa că, după vreo câteva minute, labirintul era rezolvat, făcându-i loc unei uşi mici din sticlă ce ducea afară sau mai de grabă într-o altă încăpere asemenea unei cupole înconjurate de un câmp electromagnetic ce adăpostea o vegetaţie stâncoasă precum cea din Trip. Buffy a aflat de la Finnick că pasajul nouă era plin de astfel de cupole, toate coordonate de centrul de comandă, însă ascunde şi pericole de care Experţii se străduiesc să îi scape pe cetăţeni. Copila îşi făcea griji pentru Portia, dar Finnick a asigurat-o că nimic nu i se va întâmpla atâta timp cât nu părăseşte centrul de cercetare.
            Păşind cu atenţie sub ameninţarea stâncilor ascuţite şi a bolovanilor care stâteau să se prăbuşască, Buffy îl ţinea strâns de mână pe Finnick, care s-a oprit la poalele unei stânci nu foarte înalte ce purta povara unui bolovan gigantic, i-a dat drumul mîinii fetei şi a poziţionat-o astfel încât umbra să-i fie îndreptată spre mormanul stâncos, după care, într-o clipită, a şi ajuns lângă bolovanul cu pricina şi se pregătea să îl rostogolească peste Buffy, nu înainte de a apăsa pe un buton de pe telecomanda pe care o ţinea în buzunarul din dreapta al halatului. În acel moment, Buffz chiar s-a speriat, nu numaai din cauză că nu se putea mişca, ci şi din cauză că locul lui Finnick stătea un alt bărbat, mai bătrân, cu barbă şi cu un început de chelie, având hainele sfâşiate şi îmbibate în sânge. Finnick ajunsese la poalele stâncii când a strigat:
            -Alfred, pleacă de acolo! Lasă fata în pace! Noi te putem ajuta.
            Atunci Buffy a înţeles că Alfred tocmai cunoscuse pericolele pasajului care l-au devastat complet. Nici nu îşi putea imagina despre ce era vorba. Era concentrată numai asupra lui Finnick, care se îndrepta cu viteză spre Alfred, pe drum reuşind să apese un alt buton al telecomenzii. Amândoi au începu să se rostogolească pe fundalul alarmei. Un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în negru au dat buzna în cupolă, despărţindu-i pe cei doi şi inserându-i lui Alfred un ser care l-a făcut să adoarmă instantaneu.
            Finnick şi-a întors privirea spre Buffy, apoi spre bolovanul care a început să se rostogolească în direcţia ei. A căutat urgent telecomanda, iar în momentul în care pietroiul mai avea cam trei secunde până la impact, a strigat:
            -Buffy, fugi!
            Se putea mişca din nou, dar nu a mai stat pe gânduri şi a luat-o la sănătoasa exact când bolovanul a căzut pe umbra sa. Buffy a fost cuprinsă de durere, chiar dacă nu a fost ea atinsă de piatra imensă. Ochii îi erau înlăcrimaţi, iar duredrea continua să crească. Buffy a avut o singură clipă în care a reuşit să privească pata neagră de pe sol ce avea forma corpului ei înainte ca Finnick să o prindă în braţe din căderea ei, după care a leşinat.
            Durerea s-a estompat pe deplin, lăsând loc amorţelii. Buffy stătea întinsă pe un pat întrâo încăpere cunoscută: cea în care l-a întâlnit pe Finnick, doar că de a-ceastă dată, lângă pat veghea Portia, care părea că nu mai dormise de două zile. Buffy s-a ridicat şi a îmbrăţişat-o strâns pe dădaca ei care i-a spus:
            -O  să îmi fie foarte dor de tine, scumpa mea! Cum te simţi?
            -Puţin amorţită, dar nu îmi aduc aminte ce s-a întâmplat.
            Finnick a intrat în încăpere, iar în clpia aceea Buffy a sărit în picioare şi a privit podeaua.
            -Nu mai am umbră, şi toate amintirile au năvălit-o pe moment, lăsându-i un sentiment puternic de tristeţe.
            Portia şi Finnick au luat-o în braţe şi au condus-o spre o maşinărie ce semă-na cu un uscător de păr şi au aşezat-o pe scaun. Finnick a apăsat un buton mare, iar maşinăria a început să facă zgomote. Buffy se simţea din ce în ce mai obosită şi din
ce în ce mai derutată, aşa că a adormit, lăsând aparatul să îi răpească toate amintirile din ziua respectivă.
            Când s-a trezit, era în patul ei moale. Fiind vegheată de tatăl său care a îmbrăţişat-o, sărutând-o pe frunte şi cerându-i iertare pentru cele întâmplate. Ea ăşi amintea cum numele Portiei fusese rostit la Numire, întâlnirea cu Finnick în plim-barea alături de domnul Hill, când un bolovan i-a furat umbra şi plecarea Portiei la centrul de cercetare de unde nu mai avea să se întoarcă.    
            Buffy s-a ridicat din pat, privind in jur. Într-adevăr şi-a pierdut umbra, iar de atunci a devenit ,,Fata cere a luptat cu umbra”.
Barna Ioana
O altă dimensiune

Mă plimbam liniştită pe o alee din Parcu Cişmigiu şi priveam soarele umbrit de norii cenusii. Liniştea deplină domina în acel parc, dar deodată am auzit nişte zgomote stranii. De teamă am luat-o la fuga vroind să ies cat mai repede din acel parc, dar într-o fracţiune de secundă am ajuns în alt loc, într-o altă dimensiune, foarte stranie.
Eram într-o cameră imensă, unde am întalnit creaturi asemanătoare oamenilor, dar care aveau un limbaj neobişnuit. Acea cameră era de fapt un laborator stiinţific unde se creau o mulţime de poţiuni. Au apărut şi caţiva dintre prietenii mei şi apoi am aflat că acele poţiuni erau create pentru a controla în totalitate oamenii de pe Pămant. Îmi era foarte teamă de ce se v-a  întampla cu viaţa mea şi nu mai avem nici-o urma de speranţa, simţeam ca totul se năruie în jurul meu şi eu nu putem să fac nimic.
Mai avem cateva minute de luciditate, dupa care urma să devenim niste păpuşi controlate de acele creaturi, destinul nostru era în mainile lor. Minutele de libertate s-au scurs extrem de repede si noi am fost pregătiţi pentru injecţie. Am intrat într-o camera mica si m-am asezat speriata pe un scaun, iar in timp ce eram injectată am închis ochii. Cand i-am deschis m-am trezit în dormitorul meu ţipand. Bunica mea mi-a auzit ţipetele  şi a venit la mine, apoi mi-a spus să ma liniştesc că totul a fost doar un coşmar, iar apoi am realizat că bunica mea a murit acum trei ani….
O drumeţie în munţi

Vântul răcoros de vară îmi pătrundea  tot mai multe în piele, făcandu-mă să iubesc şi mai mult natura.
Stând pe o stâncă a muntelui nu mă săturam să admir acele peisaje mirifice ce îmi furau ohii. Liniştea deplină  predomina în aceste ţinuturi, unde crestele munţilor străpungeau cerul senin şi soarele se strecura  printre crengile copacilor. M-am ridicat de pe stancă şi am păşit cu o uşoară teamă în inima pădurii. Acolo doar ciripitul păsărelelor deranja somnul adânc al pădurii. Vrajită de acel loc, m-am aşezat la umbra unui copac şi am început să citesc respirand  acel aer curat de munte, ce îmi umplea de fiecare dată inima de bucurie. Simţeam ca trăiesc cu adevarat, era cel mai frumos sentiment ce mi-a străbatut vreodată sufletul innocent de copil. Era prima oară cand citeam ceva în mijlocul naturii dar mi-a placut să descopăr secretele cărtii şi în acelaşi timp, natura care mă înconjura.
Era locul perfect unde să petreci o zi de vară  cutreierend pădurile si uitand de probleme. Natura ne oferă cele mai frumoase peisaje şi ne ajuta sa ne ajută sa ne îndepărtăm de gălagia oraşelor.
O drumeţie în munţi este ceva inedit, nu aş putea explica în cuvinte fiorii ce ii simt cand paşesc pe pămant de munte, dar pot spune că în acele momente mă cuprind cele mai frumoase ganduri. De fiecare data cand ma plimb de-a lungul potecilor  bătătorite de la munte simt o stare de pace şi împlinire sufletească.
Timpul a trecut atat de repede încat dupa ce am terminat de citit realizasem că s-a făcut târziu şi trebuie să părasesc acele ţinuturi splendide, dar fără să uit vreodata acea zi superbă de vară şi aceea zonă de munte, care v-a ocupa mereu un loc special în inima mea.



           
Ciortea Adrian
Motto: Mănânci ce cultivi!”

             Ascuns în umbre
            În anul 1753, în orașul britanic Boston domnea panica pe fiecare stradă; oamenii alergau de colo-colo, fiecare spre casele lor. Străzile principale erau blocate de armata spaniolă condusă de generalul Guerrero Hernandez, armată care a sosit în port doar cu câteva minute în urmă. Flota folosise steaguri britanice pentru a se strecura. Un sol englez porni de îndată spre Philadelphia pentru a cere ajutor. Ajungând în oraș, slăbit, înfometat și cu un cal care abia mai putea merge, solul nostru se îndreptă spre primărie, pentru a vorbi cu guvernatorul. La ușă, este oprit de un gardian:
-       Cine ești și ce cauți aici?
-       Samuel Blake, zise el, arătându-i un plic cu sigiliul primăriei din Boston.
-       Intră.
Primăria era mare. Samuel intră într-o încăpere gigantică, în care părea că poți îndesa un oraș întreg. La marginile încăperii străjuiau coloane din lemn care susțineau clădirea și scări care permiteau accesul la etajul următor. La mijloc erau mese din lemn și scaune tapițate cu piele, unde bogații se delectau cu un ceai. Biroul guvernatorului era drept în față, iar Samuel dădu buzna fără să stea pe gânduri.
Guvernatorul era un om bătrân, cu pielea feței lăsată, cearcăne adânci, cu o privire obosită și rece. Părea să fi vorbit cu un om îmbrăcat într-un palton din piele, echipat cu mai multe pistoale, o sarbacană, două săbii și mai multe săculețe pentru muniție. Peste piept și la umeri avea o armură din material ușor, iar la mâini era echipat cu două cuțite ascunse de niște fâșii de piele prinse bine de antebraț. Omul acesta se apropie de Samuel și se uită atent la el, ca și cum ar fi ceva grozăvie a naturii.
-       El este! strigă către guvernator.
-       Cine? zise guvernatorul puțin mâniat.
-       Profeția se va împlini…
-       Poftiiim!? strigă guvernatorul, de data asta furios.
-      Adewale, chiar crezi că un slăbănog murdar, cu jumătate din capabilitățile unui asasin, poate împlini profeția?
Atunci Adewale scoase dintr-un săculeț o sticluță care conținea un lichid ce emana o lumină slabă, dar care crea niște umbre clare și intense, apoi îl împinse pe Samuel spre ușă; dar spre mirarea lui, acesta trecu direct prin ea. Samuel se ridică de jos și, nedumerit, decise să intre iar în încăpere. De data aceasta, guvernatorul nu mai era mânios, ci arăta de parcă ar fi văzut o stafie. Acesta se apropie de îndată de Samuel și îi întinse mâna:
-     Abbot Beckham, la dispoziția dumneavoastră.
-     Samuel Blake, zise el, îndreptându-și privirea spre Adewale, care părea destul de calm.
-     Cum ai făcut asta? întrebă Sam.
-     Lasă-mă să mă prezint mai întâi, domnule Blake. Sunt Adewale și fac parte dintr-un ordin de asasini din Tulum. Maiașii aveau o profeție legată de o invazie: oameni îmbrăcați în haine ciudate, dar rezistente, care urmau să distrugă totul în calea lor, dar care puteau fi opriți de un anumit individ, un asasin care are puterea de a fi în armonie cu umbra sa, de a deveni umbra sa și de a-și folosi umbra pentru a ajunge în locuri unde un om normal nu va putea ajunge vreodată.
-     Eu? Cred că ai ales persoana greșită, domnule.
-     Ține asta, spuse Ade îndreptând sticluța spre Samuel.
Samuel luă sticluța, dar aceasta dispăru. Începu să vadă lucruri, amintiri, mai exact viețile strămoșilor lui, fiecare făcând parte, până la urmă, din Ordinul Asasinilor. Schimbat la față, se îndreptă spre guvernator:
-     Guerrero Hernandez a cucerit Boston pentru Spania… După mărimea flotei, estimez minim 100.000 de oameni.
-     Cuuum? Boston?!
-     Am nevoie de doar 10.000 și îți promit orașul și capul lui Hernandez.
-     Ddddesigur, domnule!
-     Iar tu, Ade…
-     Comandați!
-     Vreau și eu un costum de-ăla.
-     Îți pot procura unul în aproximativ două zile.
-     Mulțumesc…
După o săptămână de pregătiri, Philadelphia avea 10.000 de infanteriști, 200 de tunuri și 1000 de oameni organizați în zece regimente de cavalerie. Tabăra fu amplasată în pădurea de lângă Boston, aflată destul de departe pentru a nu fi văzuți de iscoade. Samuel se întâlni cu generalul George Brooks:
-     Samuel Blake, zise el întinzând mâna.
-     George Brooks. Mă scuzați, domnule Blake, dar suntem în minoritate, în proporție de unu la zece. Cum, mă rog frumos, ar trebui să câștigăm această luptă?
-     Simplu. Omoară liderul, iar ei se vor retrage cuprinși de spaimă.
-     Dacă vă referiți la Hernandez, țin să vă informez că este unul din cei mai buni generali ai Spaniei, așa că va fi păzit de o sută de ori mai bine decât oricare alt general!
-     Îi voi avea capul înainte de apus.
Brooks se încruntă și dădu să plece.
-     Când steagul Britaniei va fi ridicat în mijlocul fortului, atacă orașul! strigă Sam în urma lui. Apoi ocoli orașul și o luă prin port pentru a ajunge la intrarea din partea stângă a fortului, cu acces doar de la docuri.
În fața fortului erau doi gardieni de pază, iar la treizeci de metri în sus, pe ziduri, se aflau mai mulți soldați, înarmați cu muschete. Samuel înotă pe sub docuri și ajunse sub soldații ce păzeau intrarea. Urcă în viteză pe podul de lemn și înainte ca ei să poată riposta, omorî gardienii și-i aruncă în umbra sa, direct în apă. Își proiectă umbra pe poartă, pentru a vedea ce e înăuntru. Intră ușor și descoperi că era în depozitul fortului, înconjurat de cutii cu gloanțe, butoaie cu praf de pușcă și multe muschete. În față, printre rafturile aglomerate, putea să vadă curtea fortului, un loc încăpător, cu soldați care mișunau ca furnicile. Printre cutiile din depozit, zări un gardian care venea să verifice. Se urcă rapid deasupra unei grămezi de cutii și se puse pe burtă pentru a nu fi văzut. Gardianul se îndreptă spre ușă când, de sus, Samuel sări și îi înfipse, din aer, un cuțit în spate. Apoi îmbrăcă hainele și luă pălăria soldatului și porni spre baraca unde era generalul. În fața barăcii stăteau patru gardieni.
-     ¿Lo que quieras? (Ce vrei?)
-     Tengo un mensaje importante para señor Hernandez. (Am un mesaj important pentru domnul Hernandez.)
-     ¿Qué mensaje, exactamente? (Ce mesaj, mai exact?)
-     Es confidential. (Este confidențial.)
Gardianul se strâmbă și îl lăsă să intre:
-     Señor Hernandez… (Domnule Hernandez…)
-     ¿Cuál es, soldado? (Ce este, soldat?)
Samuel aruncă o bombă cu fum în pământ. Hernandez, inspirându-l, începu să amețească. Samuel trase sabia din teacă, omorându-l instant pe Hernandez. Îi reteză capul și, folosindu-și umbra, fugi prin spatele barăcii, spre zidul fortului. Urcă rapid treptele și în cel mai înalt punct, nepăzit de nimeni, dădu jos drapelul Spaniei, scoase din costum unul al Marii Britanii și îl ridică deasupra fortului.
Văzând steagul, soldații spanioli începură să se teamă, așteptându-se la un contraatac al Angliei. Dar atunci capul generalului lor căzu în mijlocul mulțimii. În acest punct, spaniolii nu erau siguri ce să facă, unii părăsindu-și posturile.
Odată cu atacul lui Brooks, moralul spaniolilor a fost distrus, cea mai mare parte din armata lor a început să fugă spre corăbii, britanicii suferind pierderi minime. Samuel Blake a ajuns unul dintre cei mai faimoși asasini englezi și a luptat împotriva Spaniei ani la rând, alungându-i din America de Nord cu tehnicile umbrelor.



Costea Ioana
Momente...

Probabil, când ești singur iei cele mai bune decizii, 
Doar atunci nu te mai sâcâie indivizii,
Când ești singur gândești mult mai ușor,
Chiar dacă și așa ești în vizorul tuturor.

Momentele când simți că înnebunești, 
Și parcă deodată locul nu ți-l mai găsești,
Momentele când știi că nimănui nu îi lipsești, 
Și nu știi dacă să plângi sau să le mulțumești.

Toate îți dau o stare de regret,
Care te face să suspini încet, încet,
Toate te fac să respiri cu greu pentru a te liniști
Și pentru a uita de defectele vieții.

Gânduri
Când visurile nopții se-ncheie
Și începe încet să-ți plouă în gânduri,
Mintea ta face loc unor rânduri,
Ce te-nconjoară arbitrar cu multe ziduri.

Și-ncepi să crezi că viața e un negru chin,
Că-n această lume nimic nu mai e senin,
Până și Soarele, care odată era uimitor,
Acum nu face altceva decât să-ți trezeasc-un fior.

Până la urmă o să rămâi doar o umbră banală și ștearsă,
Dar nu, tu nu vrei astfel să gândești sau să sfârşeşti...
Vrei cu tot dinadinsul să zâmbești,
Că ai primit viața s-o trăiești, nu doar să supraviețuiești.

Copilăria

E greu să pleci de la casa părintească,
E greu să te desparți de copilărie, 
E pur și simplu greu să speri la o schimbare
Trimițându-ți sufletul la măcelărie.

Toți avem amintiri de neuitat,
Cu toții visăm de mici la o carieră
Şi spunem că am face absolut orice, 
Ca să trecem de fiecare barieră.

Dar în viață urcuşurile-s foarte abrupte,
Mulți nici nu se încumetă să lupte,
Etape în care simplitatea,
Cu pașii repezi, de la drum ia calea...

Crișan Mălina – Cristiana
Motto: ” Voința și puterea nu ajung: omul trebuie să știe ce vrea si ce poate.”
De câte ori?...
De câte ori iubirea va poposi în lume
Și va ieși în cale ca să-i găsim un nume?
Puțini îi dau de urmă, dar mulți o prigonesc
Când eu doresc atâta: doar ca s-o întâlnesc.
De câte ori lumina va îndruma poetul
Spre calea minunată, să prindă-n mâini secretul?
Atunci când îl găsește și-l va desprinde bine,
Va exista de-a pururi un leac și pentru mine.
De câte ori speranța se va mai pierde-n ură,
Lăsând durere mare peste iubirea pură?
Aceste lungi regrete vor dispărea curând
Doar când speranța vie va dăinui cântând.

Suflet pustiu...
           
Luna apare ușor la fereastră,
Iar pacea duioasă se-apropie din nou.
În clipa gândită, dar totuși măiastră
Te-aud ne-ncetat și clar în ecou.
E ceasul amarnic când dorul tresare
Și calcă decis pe-al meu suflet gol,
Dar inima frântă de-atâta păsare,
Mă pune căzută pe veșnicul sol.
Durerea-mi apare încet printre pleoape,
Lăsând stropi de lacrimi să curgă mărunt.
Acum, când regretul e tot mai aproape,
Nu-l las ca să treacă de pragul cărunt.
Doar lacrimi amare rămân înghețate
Pe chipul plăpând și pur inocent,
Chiar ele-mi șoptesc că nicio vietate
Nu poate să umple al tău loc absent.
În valul podit de-atâta durere,
Se află și dulci, și calde-amintiri.
Nici lanțul greoi ce cheamă zăcere,
Nu spulbera toate aceste trăiri.
Un lucru rămâne cu-o taină ascunsă
Prin cugetul plin de rele căințe:
”Am fost eu cumva o ființă străpunsă
Și nepotrivită-alor tale dorințe?
De ce ai plecat din viața mea sumbră
Cu cheia augustă a inimii mele,
Lăsându-mă fără suflare-ntr-o umbră
Doar cu auzul vorbelor grele?”
Așa cum o faptă are urmare
Și cum un păcat va fi pedepsit,
Așa va urma o altă chemare
Și-o noapte în care vei fi nelipsit.

Către Tine, Doamne...

La Tine, Doamne Sfinte, azi vin cu mulţumire
Că ne-ai ferit de-a pururi de orice pătimire.
Războaiele,necazul şi răul ai gonit,
Iar în momente grele, Tu nu ne-Ai prigonit.
Rugămu-Te fierbinte ca să-ţi întorci privirea
Şi cu bunăvoinţă, să ne Reverşi iubirea
Căci ţara noastră, Tată, prin Tine s-a făcut
Şi crezul naţiunii nicicând nu a zăcut.
Ajută România şi pe mai marii ei,
Să treacă peste piedici, chiar dacă-s paşii grei.
Ridică toţi bolnavii din patul cu durere,
Căci harul Tău Divin e cea mai bună-avere.
Hrăneşte-i pe săraci şi Dă-le sănătate,
Ca să trăiască-n pace, să dea de bunătate.
Iar pe noi toţi, creştinii, cei care Te slăvim,
Să ne-ntăreşti în viaţa ce zilnic o privim.

     Deva Adelina
Copilărie, amintire dulce
Copilărie ce senină eşti
Când viaţa mea abundă de poveşti 
Aş vrea să te păstrez la nesfârşit
Să pot vorbi cu tine-n asfinţit.

Când curtea goală o să fie,
Să vi în ajutor la mine,
Să-mi stai alăturea la masă
Şi să dansăm voios prin casă

Copilarie, eşti cea mai frumoasă
În braţe-am să te ţin o viaţă
Chiar dacă îndurerată pleci
Şi altă limba, poate, o să înveţi.

Gânduri de toamnă

În grădina ştearsă, moartă,
Stau pitită sub alun
Mii de gânduri trec taifun...
Şi în capul meu, se ceartă.

Toamna, vine şi alungă,
Tot ce ţine despre vară.
Vine din a ei căscioară,
Repede ca să ajungă.

Curge-o lacrimă, un gând...
Amintirea verii pleacă,
Briza toamnei mă îneacă,
Văzând vara, uşor, plecând.

            Frățilă Raluca Alexandra
Visul     

        Cand ciresele prind culoare , cand pletele aurii ale graului se leagana in bataia vantului , natura anunta prezenta verii. Ea este cea mai tanara si mai frumoasa fiica a batranului an.
        Intr-o zi luminoasa de vara , am iesit in gradina pentru a ma delecta si relaxa cu ajutorul unei carti . De data aceasta nu era o simpla carte , simteam o legatura mai speciala , adica simteam ca aceasta carte 'Povestea unui nebun " de John Katzenbach  , imi striga numele , ma cheama la ea . Dupa cateva minute am adrmit , inca cufundata in magia cartii . Am inceput sa visez  , dar nu era ca si un inceput de vis , ma vedeam pe mine cum dormeam , iar langa un colt multicolor de flori era un portal . Curioasa din fire am calcat in portal si am ajuns intr-un loc alb-negru  , unde se auzea o melodie care pur si simplu imi mangaia urechile  ,  era o melodie pusa la un gramofon . Am inaintat si am ajuns intr-un spital plin de termite . Am intrat intr-o camera unde un barbat cu cap de strut  vorbea cu Francis ( personajul meu preferat din carte), nu m-a uimit si nici nu m-am speriat la inceput de capul de strut abia dupa 2 minute am coborat cu picioarele pe pamant si am constientizat , iar dupa am lesinat .  M-trezit si am vazut un ocean de oameni care-mi pareau cunoscuti , dar pe care nu-i stiam . Nu am indraznit sa intreb de capul de strut.
        -Cum ai ajuns aici ? Tu ce vezi ? Pe cine auzi si pe cine ai speriat?
        -Eu nu am speriat pe nimeni si am intrat intr-un portal care m-a adus in tinutul vostru . Cum adica daca vad ceva ?
        -Daca vezi imagini care nu au legatura cu prezentul , care te fac sa vezi o iluzie a mortii.
        -Eu nu vad asa ceva , nu  o iluzie a mortii , va vad doar pe voi .
       Dupa ce am spus  aceste cuvinte s-a asternut o liniste ciudata . Am inceput sa pun intrebari dar nimeni nu ma lua in seama . Cineva m-a apucat de brat  si mi-a zis ca nu sunt bine venita aici , ca in locul acesta se petrec lucruri care nu trebuie stiute decat de membrii spitalului , iar eu nu sunt membru . M-am simtit foarte prost , aveam o multime de ganduri si intrebari legate de acest loc  , asa ca m-am hotarat , n-am de ce sa renunt voi ramane aici .
Cand lumina trandafirie a soarelui a apus toti pacientii au mers la infiermiere pentru a-si lua medicamentul de seara si anume , diezepan .
       -De ce toata lumea ia acest medicament ?
       -Din cate vad , toata lumea te considera o umbra , nimic mai mult .  Uite cum sta treaba , nu stiu cum , dar ai ajuns intr-un spital de nebuni , aici toata lumea aude niste voci  , care ne controleaza subconstientul  , pe scurt suntem considerati nebuni ; poate chiar asa suntem , dar eu nu cred asta . Pentru noi cei de aici viata a inceput ca un deces . Noi nu putem ne putem spune povestea vietii , dar vocile o pot face . Acest medicament il luam pentru a putea dormi noaptea linistiti , cam asta ar fi rolul sau , dar nu isi face efectul din cauza vocilor . Ele ne controleaza.....Fii cu ochii in patru aici exista o persoana demonica , ce ne poate lua viata , si nimeni nu stie de ce ...
       Dupa ce mi-a spus toate astea a luat-o la fuga , nemaiuitandu-se in spate . M-am speriat dar voiam sa aflu ce se intampla cu adevarat aici. Am inceput sa caut indicii in registre  , formulare , adeverinte , istoric dar totul a fost in zadar .Dupa lungi cautari , mi-am dat seama ca totul aici e pe dos si ca trebuie sa gandesc ca un nebun . Asta am si facut , toata lumea ma credea acum nebuna  , pentru ca zbieram pe coridoare si spuneam ca o sa murim cu totii , tranteam tot ce vedeam in fata , ba mai mult nefiind atenta am calcat intr-un cui , iar toata lumea a crezut ca vreau sa fac ceva necugetat .
       Cand umbrele inserarii se asterneau  , incepeam sa caut prin cutiile pacientilor si prin fisele de deces , iar ce am gasit in comun intre moartea stranie a unora si lucrurile altora , era ca doua persoane erau pasionate de ceasuri . Fiecare victima avea in mana o piesa de la un ceas  , iar prin lucrurile celor doi am gasit o sumedenie de ceasuri .I-am interogat , dar nu eu recunosc nimic , au spus doar ca sunt ceasornicari . Inteligenta miscarea celor doi chiar mi-a placut , au adus o multime de argumente  in favoarea lor , incat majoritatea persoanelor care erau langa mine  i-au crezut .  Dupa interogatoriul nereusir am devenit iarasi in aparenta nebuna  , dar in esenta gandeam lucid ca ploaia de stele . Ramasa singura am inceput sa monolochez :
      -E clar ca voi fi urmatoarea lor victima  , am nevoie de un plan . Un plan care sa invinga doi nebuni .
       Am cercetat mai amanuntit si am observat ca victimel aveau parul lung si roscat , erau scunde si aveau intre 25-50 de ani . Mi-am vopsit parul si m-am expus  , fara nici o grija . Am pus camere peste tot , la fel si aparate de fotografiat  , iar pentru amuzament bilute , masinute si cuie pentru a castiga timp . Dupa lasarea intunericului s-a intamplat exact cum a am prevazut  , dar autorii faptelor nu erau aceiasi , era doar unul . Am ramas socata cand l-am vazut , deoarece era aceiasi perosane care in urma cu doua sau trei zile ma informase de prezenta unei persoane malefice . Dupa toate astea m-am trezit din cauza triliului pasarilot , in aceiasi gradina , in acelasi hamac cu aceiasi carte .

Salvatoarea

Multă vreme am crezut că viața a început ca un deces și s-a terminat ca un deces, cam ca în finalurile unor cărți. Acum încă mai aud vocile, așa că mă simt pierdută în acest ocean al pustietății. Până la vârsta de șapte ani am fost un copil normal care a văzut în lume bune și rele. Acum sunt schimbată, fizic și psihic, am optssprezece ani și sunt nebună, așa cum spun alții.
Părinții mi-au murit, iar de atunci obișnuiesc să merg la mormântul lor împreună cu Smith, cățelul meu vorbitor. De când au murit ai mei, el mă educa și mă ajuta, el este singurul care știe că aud voci și că îmi influențează oarecum viața. Când mergeam la mormântul părinților mei, le vorbeam despre cum a fost ziua mea și îi auzeam cum îmi răspund. Uneori cred și eu că sunt nebună, dar o data i-am rugat să facă în pământ un pătrat pentru a mă convinge că nu sunt nebună. Ca prin minune chiar au desenat pătrat, ba, mai mul,t au desenat și inițiala numelui meu. După acel incident radiam de fericire când mergeam la cimitir, știind că, deși nu mai sunt printre cei vii, pot vorbi cu ei.
Într-o zi, în drum spre casă văd un nor alb, imaculat deasupra casei mele și un ocean de oameni îmbrăcați în negru, plângându-mă. Eram speriată, pentru că urlam și nimeni nu mă lua în seamă. Am mers în casă și mi-am văzut propriul trup îmbrăcat într-o rochie fermecătoare, așezată într-un pat etern. Credeam că sunt într-un coșmar din care nu mă puteam trezi. Am început să levitez, iar corpul să-și piardă din culoare, rămânând doar conturul șters. Vocile din capul meu erau și ele speriate, îngrijorate, neștiind ce se întamplă. Cred că m-au abandonat.
Deodată apare lângă mine un înger:
- Ți-am amuțit vocile, acum nu mai ai nevoie de ele.
- Nu știu dacă să-ți mulțumesc sau să-ți reproșez că mi le-ai luat.
- De acum încolo vei asculta de mine și vei face tot ce-ți ordon.
- De ce mi-ai luat sufletul?
- Nu ți-am luat sufletul, ți-am luat trupul și ți-am oprit vocile, crede-mă, e pentru o cauză nobilă.
- Ce cauză nobilă și ce vrei să fac?
- Peste șapte zile are să se nască un copil de sex feminin ce va purta numele Maria. Suntem în luna a șasea, iar fetița se va naște tot pe data de șase. Lucifer găzduiește unsprezece Marii, mai are nevoie doar de una, adică de aceasta pentru a putea să-și reverse mânia peste muritori. Tu ești singura noastră salvare. Ești singura fată care aude voci și le poate controla astfel încât să nu ieși în evidență sau să produci rău omenirii.
- Am să fac tot posibilul pentru a te ajuta, îți promit! Dar, pentru asta îți cer un singur lucru: vreau să mă readuci la viață.
- Crede-mă că ți-aș da acest lucru, dar nu pot, dacă te voi readuce la viață, s-ar crea un calvar printre pământeni.
- Te rog, doar asta îți cer. Câinele meu e singur, el a fost familia mea atâția ani, a avut grijă de mine, nu merită să fie abandonat. Fă-mă să mă recunoască doar el dintre  toți, dă-mi o altă înfățișare!
- O să fac tot ce pot, promit!
După această discuție, m-a luat de mână și m-a dus într-un loc de un alb fermecător, asortat cu pete de un albastru care-ți inspiră liniște. A deschis un dulap și mi-a dat o pereche de aripi, după care s-a dus lângă un perete și a deschis un seif gigantic cu arme. Mi-a prezentat fiecare armă-n parte și mi-a arătat cum se folosesc. Mi-a dăruit o servietă  în care erau cele mai tari și puternice arme. Nu le-am reținut numele, dar pentru mine, care nu am mai văzut arme decât în filme, arătau ciudat și erau imense.
- De unde știi că voi fi în stare să le folosesc, fără măcar un exercițiu?
- Știu ce știi! Te-am urmărit toată viața, știu de ce ești în stare și de ce nu ești. N-ai nevoie de niciun exercițiu, vei acționa la instinct. Te cunosc!
- Dacă tu spui, sper doar să nu te dezamăgesc...
- Acum hai să mergem să-i oferim femeii o naștere ușoară!
Am parcurs un drum de trei zile și trei nopți, zburând cu mirificele mele aripioare. La jumătatea drumului eram extenuată, nu eram obișnuită cu așa ceva. După ce am ajuns la destinație, femeia era pregătită pentru a naște, dar și pentru a-și apăra copilul cu orice preț. Părea o femeie blândă, avea părul blond ca spicele de grâu, ochii verzi ca smaraldul și fața uscată de la atâta plâns. Era o femeie săracă, nu avea posibilitatea de a naște într-un spital și a născut într-o cameră luminoasă și sărăcăcioasă. Îngerul a stat cu ea făcându-i nașterea mai ușoară. Între timp, în jurul casei s-au adunat ei, ajutoarele lui Lucifer. Am baricadat ușa, geamurile și am aranjat icoane peste tot.
- Ai grijă de tine! i-am spus îngerului.
Mi-a mulțumit cu un zâmbet și m-a trimis să am grijă ca nu cumva să intre cineva în casă. La primul glas al copilului, am simțit cum se naște o nouă promisiune în inima mea. Mi-am promis să nu mă mai întorc printre pământeni, ci să am grijă de acest copil.
Fiind neatentă, oamenii lui Lucifer au intrat în casă. În momentul în care i-am văzut nu m-am gândit la nimic în afară de copilul ce trebuia protejat. Am tras cu tot ce am putut, dar cu cât distrugeam mai multi, cu atât veneau mai repede. Am crezut că nu mai fac față, iar atunci mi-am adus aminte de părinții mei și de cățelul drag mie și mi-am spus în gând: „Vreau, se poate, voi reuși!” Atunci piereau monștrii distrugători de speranțe, rămânând în fața mea doar el, Lucifer. M-a înjunghiat, repornindu-mi vocile. Era un amestec de gânduri în capul meu, care-mi provoca o durere inexplicabilă. Am căzut la pământ:
- Credeai că mă poți înfrânge? N-a reușit nimeni să mă distrugă sau să-mi încalce dorințele. O să te distrug și pe tine exact cum am făcut și cu părinții tăi. Bieții de ei, au avut aceeași motivație ca și tine, doar că ei au luptat pentru altceva… Vrei să știi pentru ce? Au luptat pentru a te naște pe tine, doar că au sfârșit murind, sacrificându-și ultima picatură de putere, oferindu-ți viață, încercând să-ți ofere o aură care să te protejeze de mine, dar au eșuat, la fel ca tine...
- Ești un nemernic!
- Când te-au născut pe tine, sacrificându-și viața, cei decedați aflați în iad s-au mântuit și au trecut în rai, iar omenirea a fost secată de păcate. Dacă tu vei muri, fiul meu se va naște, iar lumea va trăi într-un calvar. Acum a venit ziua în care mă voi răzbuna.
În timp ce-și punea dorințele, vocile mele s-au unit, deschizând o nouă ușă, ușa imaginației. Atunci am prins putere și l-am lovit cu toată forța mea, iar într-o fracțiune de timp am adus copilul care gângurea. Asta l-a secat de puteri,  făcându-l să fugă și să lase fetița în pace. După plecarea sa, soarele a început să radieze de fericire, iar vântul să cânte hoinar. Mi-am luat rămas bun de la Maria, o fetiță cu ochii albaștri ca cerul senin și obrajii roșii ca macul.
- Îți mulțumesc că ai ajutat omenirea!
- Am o singură întrebare. E adevărat tot ce a zis Lucifer ?
- Da, ei au fost salvatori de copii, erau un fel de ancoră a vieții, iar când ancora a fost distrusă, el a crezut că tot răul o să se coboare pe pământ, dar a greșit, dacă o ancoră veche s-a  dus, a venit una nouă, mai mare, mai puternică. Acum mă voi ține de promisiune și îți voi da o altă înfațișare.
- Nu mai vreau asta, îmi doresc să stau alături de Maria, dacă se poate.
- Iartă-mă, ea are deja un înger, dar tu poți avea grijă de ea de pe pământ.
- Bine, dă-mi o altă înfățișare, dar lasă-mi vocile. Măcar asta să mai rămână din adevărata „eu”.
Acum sunt o puștoaică de cincisprezece ani, în primul an de liceu, care încă mai aude voci din când în când și care are un câine vorbitor. Acum arăt extrem de diferit, am părul lung, brunet, ochi albaștri ca marea și o personalitate ciudată, neînțeleasă, purtând numele de Raluca Frățilă.

MOTTO: „Vocile ar putea spune povestea cel mai bine.” John Katzenbach

Gherman Raluca Teodora

O poveste ciudată


      Era doar o zi plictisitoare de vară, soarele auriu ardea pe cer, iar căldura îi copleşea pe toţi cetăţenii oraşului Vârtelniţă. Dar stai! Cineva se zăreşte de după marele bloc verde, ca să vezi! era domnul Gramofon călărindu-şi struţul nărăvaş spre magazinul de cuie. Acesta voia să-şi cumpere termite pentru petrecerea ce o va organiza în această minunată noapte. Ştiu că sună ciudat, dar termitele au rolul de a menţine atmosfera.
      În sfârşit, s-a făcut întuneric, iar apartamentul domnului Gramofon s-a umplut de oameni
obişnuiţi care începuseră să se distreze. Unul dintre ei stătea într-un colţ şi lua diazepam, altul se credea ceasornicar şi schimba ora corectă a ceasurilor, cineva mângâia struţul domnului Gramofon, iar restul ba dansau vals pe muzică punk, ba mâncau baclava stricată. Din păcate un oaspete infectat a molipsit termitele cu sinuzită cronică. Fără termite toţi erau trişti şi din această cauză petrecerea a luat sfârşit.
      După ce toţi oaspeţii au zburat la casele lor cu maşinuţele cu aer compresat, domnul Gramofon a rămas singur cu struţul său şi au trăit impreuna trişti până la adânci bătrâneţi.



Handrea Antonia - Veronica

Bătăi de inimă


       Părea o zi ca oricare alta. Sufletu-mi se obișnuise deja cu acest anotimp lipsit de orice rază de caldură, de orice rază de speranță. Valuri de alb și de pustiu păreau a pluti pe aripi presărate cu șoapte fără glas, șoaptele atât de aspre cu stropii de culoare! Din văzduh cădeau lacrimi înghețate de pustietatea și melancolia metamorfozată în valuri reci.
        Inima-mi era înghețată, încremenită de ceea ce se întampla în jur. Natura era moartă, chipu-i era neclintit, o privire atât de stinsă mi se arăta în calea învaluită în alb și în pustiu. Orice bătaie, orice tresărire a inimii era de prisos.Totul era lipsit de viață, inclusiv al meu suflet neputincios și spulberat de acel val imens de lacrimi înghețate, și anume iarna.
         În acele momente mă rugam, în tăcere, ca acest coșmar să se sfârșească, ca acest tablou lipsit de orice nuanțe de culoare să dispară și să plutească din nou razele de soare. Nu aveam curajul să cred că atunci era ultima zi a șoaptelor fără glas, a visurilor străpunse de urmele unei ierni atat de năprasnice.
         Și totuși, a doua zi, valurile de alb care, cu o zi înainte, îmi învăluiau sufletul într-o mantie rece, începeau să se risipească și, încet - încet, să devină o simplă amintire. Soarele prindea curaj, la fel ca și mine, de altfel, căci presăra din nou lumina și caldura unui nou vis, unei noi zile, unui nou început. Pete de culoare se așterneau pe Pământ, inocența plutea în aer și împrăștia euforia naturii ce revenea la viață. Văzduhul era o mare albastră. Visele, speranțele de odinioară prindeau glas. Inima-mi a început să bată din nou la vederea unui ghiocel ce zâmbea la soare, privindu-mă parcă atât de inocent, însă cu o imensa bucurie...
          Era luna martie. Era primăvară. Un nou anotimp, un nou vis, un nou gând pe care să îl am mereu în minte și o nouă iubire pe care să o port mereu în suflet. O nouă îmbrățișare ce-mi oferă alinare în clipele triste și un nou motiv pentru care inima mea să poată să bată și să iubească mai mult ca oricând fiecare secundă. Un nou motiv pentru care să cred că visele devin realitate mai repede decât te aștepți. Cu pași tăcuți și cu atingeri delicate, primăvara începea a-mi dezgheța sufletul și a-l învălui în mireasma acestei noi iubiri, acestui nou început.



Isailă Gabriela Veronica







Ceasornicarul                             Motto: „Carpe diem!”
           


Miresmele toamnei te ademenesc mereu să descoperi, să cercetezi, să iubești lucruri noi. Sentimente de speranță și bucurie mi-au cuprins sufletul într-o minunată zi a toamnei, în care totul era colorat în jur și în care soarele îmi zâmbea, arătându-și ultimele raze de căldură.


Dar toate s-au năruit când am observat că timpul se oprise în loc. Parcă totul a încremenit…
Parcă ziua nu mai avea culoare. M-am rugat să nu mi se fi întâmplat acel lucru groaznic, până când buzele mele au rostit fără mine: „Mi s-a stricat ceasul!”. „Nu! Ce poate fi mai rău? U se poate! Îl vreau înapoi!” am zis în sinea mea. Trebuia să găsesc o soluție. Nu îl puteam repara de una singură, așa că am mers la singurul ceasornicar ce mai rămăsese în oraș. „Oare mai lucrează? Oare voi fi eu singurul client? Oare a mai trecut cineva pragul casei sale de când m-am născut eu? Oare mai trăiește?”. Câte frunze ruginii poseda mijlocul toamnei, atâtea întrebări îmi invadau și mie mintea, rotindu-se în ea ca o vârtelniță în lucru. Dar toate au dispărut când am ajuns la casa ceasornicarului, unde am fost întâmpinată de o plăcuță în formă de compact-disc, pe care scria: „Ceasornicar... Deschis zilnic atâta timp cât e soarele pe cer.” Am intrat cu încredere și am întâlnit un domn în vârstă, cu ochii mai albaștri decât cerul și mai blând decât orice altă vietate a naturii.
            -Mi s-a întâmplat o nenorocire, am zis eu. Nu a fost cel mai potrivit comportament, dar alte cuvinte nu am găsit.
            -Păi, să reparăm nenorocirea, mi-a răspuns ceasornicarul.
            M-am așezat la o măsuță pe care era pictată grațios o termită veselă. Domnul cu ochi albaștri mi-a examinat ceasul. În acel timp, am cercetat și eu încăpere. Într-un colț al camerei era un bufet impunător, în care se aflau farfurii de porțelan pictate cu diverse animale: cocoși, găini, vaci, urși, capre și pisici. „Ciudat.”, m-am gândit eu. Peretele era îmbrăcat într-un tapet cu floricele, vechi, dar foarte bine îngrijit. Nu erau multe tablouri, dar din cele existente, toate înfățișau animale. „Sigur este unul dintre acei iubitori de animale tăcuți și inofensivi.” În alt colț al camerei se profila îndrăzneț un gramofon, care era gata să înghită totul în jur. Parcă intrasem într-o poveste. Voiam să văd cât e ceasul și, surprinzător, am constatat că în casă nu se afla niciun ceas. Timpul nu era oprit în viața mea, ci în căsuța în care tocmai intrasem. „Ceasornicarul dă viață timpului pentru a trăi în viața altor persoane. Cum poate timpul să nu existe în locul unde este creat?”, mă întrebam în timp ce exploram casa rămasă cu mult în trecut. Mi-am aruncat privirile pe măsuța din fața mea și am văzut minunea. O farfurie cu baclava proaspătă. „Doamne, dar ce am făcut să merit asta? Cum de nu am observat-o până acum?”
            -Te rog să te servești, m-au trezit niște cuvinte blânde. În fiecare dimineață pregătesc baclava, cu gândul că cineva va avea nevoie de o gustare caldă. Astăzi, tu ești acea persoană destinată să o savurezi.
            Am gustat desertul delicios ce îmi îndulcea viața.
            -Îți plac poveștile? m-a întrebat din nou acea voce blândă.
            -Da. Foarte mult.
            -Atunci o să îți spun o poveste despre un struț care a pierdut timpul.
            Și reparându-mi mie „timpul”, ceasornicarul a început să povestească. Eram sigură că nu aveam nevoie de diazepam ca să adorm, dar, din simpatie pentru bătrânelul drăguț, ascultam cuminte.
            -Când a fost creată lumea, fiecărei viețuitoare i-a fost dăruită o calitate, un defect și un lucru de care să aibă grijă. Struțului i-a fost dăruită viteza cu care se poate deplasa și mândria, iar în grijă i-a fost dăruit timpul. Acesta a primit și niște sarcini: să păstreze cât mai bine timpul, să ofere tuturor viețuitoarelor câte o capsulă de timp la 7 zile, dar niciodată să nu folosească mai mult de 3 capsule pe zi pentru el însuși. Struțul a ascultat și așa au trecut primele săptămâni ale lumii, cu timpul scurgându-se pentru fiecare în mod diferit, pentru fiecare prelungit, pentru fiecare cum a dorit. După o vreme, struțul a observat că timpul pe care îl avea în grijă uneori se înmulâește îngrijorător, alteori deloc. Văzând acestea, struțul a început să folosească tot mai mult timp, de teamă că odată se va isprăvi, iar el nu își va trăi viața. De fapt, care era taina timpului? Acesta se înmulțea odată cu faptele bune săvârșite de omenire. Iar teama struțului că nu va mai avea timp pentru el însuși creștea și folosea tot mai multe și tot mai multe capsule până când, într-o zi, a depășit limita de 3 capsule. Văzând că nu i se întâmplă nimic, a continuat să încalce regulile impuse de Creator, refuzând chiar și să mai împartă timp viețuitoarelor. Și astfel, a devenit mai mândru, egoist, rău și nemilos. Se iubea doar pe sine. Dar timpul nu s-a mai înmulțit și, pe neașteptate, a fugit din mâinile struțului. Oricât de rapid a fost, struțul nu l-a mai putut prinde. De atunci, timpul e cel mai nemilos și grăbit lucru de pe pământ. Se spune că și acum struțul este într-o goană continuă după timpul pe care l-a pierdut și nu se mai întoarce. Și aici am terminat și povestea, și ceasul.
            -Ce a fost în meregulă cu el? am întrebat eu abia trezită din povestea fascinantă.
            -A suferit de sinuzită, mi-a răspuns zâmbind ceasornicarul. L-am rezolvat cu un cui, niște rotițe mici și o baterie nouă.
            Am mulțumit simpaticului bătrânel și am ieșit la toamna ce mă aștepta afară împreună cu soarele palid, frunzele moi și colorate, dar mai ales cu timpul care trece și nu se mai întoarce. Am înțeles că și timpul e un ceasornicar ce ne spune povești și ne oferă lucruri dulci, pe care nu trebuie decât să le gustăm și să le trăim din plin. Cu greu am ieșit din povestea căsuței bătrânului ceasornicar. Odată cu un nou timp, am primit un nou suflet. Mai luminat, mai bogat, mai fascinant. Și am fost gata să îmi trăiesc viața.

Necunoscut

Motto: „Totul este posibil, împotriva tuturor rațiunilor.” — Mircea Eliade



Afară era senin. Soarele apunea. Zarea asfințitului ardea portocaliu, suflând un trandafir pe ferestre, pe obraji și pe filele jurnalului în care tocmai îmi așternusem gândurile. Mă mutasem de curând într-un vechi conac ce deținea o mică podgorie și pe care îl renovasem după propriul plac. Explorasem aproape toate cotloanele noii mele case, mai puțin pivnița. Munca îndelungată ce aveam să o depun pentru ordonarea acesteia mă înspăimânta ori de câte ori mă gândeam să arunc o privire asupra ei. Dar în seara cu pricina îmi și                            făcusem curaj și mă îndreptam încrezătoare spre locul care nu a mai fost străbătut de nicio rază de lumină cu gândul să îi deslușesc toate tainele ascunse în întuneric.

La puțin timp după asfințitul soarelui mă găseam în fața unei uși uriașe, din lemn masiv, închisă cu două zăvoare și neatinsă de câțiva zeci de ani. Un ultim fior mi-a cuprins sufletul până ce m-am hotărât să intru în camera obscură. Cu puțin efort și cu un braț de lumânări am pătruns într-o altă lume. Pe măsură ce luminam încăperea, descopeream tot mai multe sertare și dulapuri. Nimic altceva nu se afla în acea pivniță. Ajunsesem la concluzia că nu voi fi nevoită să mai fac nicio curățenie. Aveam o pivniță atipică.
Curiozitatea și dorința de a descoperi cât mai multe lucruri ce aparțineau vechiului conac m-au făcut să iau la rând fiecare sertar. Însă am rămas foarte repede dezamăgită, pentru că în fiecare loc se aflau doar însemnări vechi, caiete, cărți cu altfel de alfabet și fotografii. Eram gata să plec și să abandonez toate încercările mele de a descifra literele nemaivăzute, când ceva mi-a atras atenția. Observasem că literele acelea erau literele alfabetului nostru, așezate în poziții diferite, astfel încât să formeze șiruri interminabile pe pagină. Grupându-le atât vertical, cât și orizontal, obțineam cuvinte românești. Legând mai multe cuvinte după înțelesul lor, obțineam o frază. Unele se refereau la metode de obținere a vinului, altele la planul conacului. Toate erau așezate în ordine cronologică, anul fiind scris pe coperta fiecărui caiet. Dar era foarte dificil să descifrez modul în care erau dispuse cuvintele și felul în care se legau unele de altele. Golind un sertar, am observat că pe fundul său era un desen. La fiecare sertar era alt desen. Fieare dintre ele reprezenta o combinație de puncte, pe care erau trasate niște săgeți. Citind niște însemnări, mi-am dat seama că acele desene reprezentau modul în care erau așezate cuvintele în caietele din sertarul corespunzător. Aflând toate acestea, m-am convins că acea pivniță era un fel de depozit al secretelor.
Cum nu aveam altceva mai bun de făcut în acea seară, m-am decis să citesc toate caietele bizare din pivnița conacului. Unele dulapuri cuprindeau doar jurnale de familie. Altele doar informații despre ultimele vinuri produse la vremea respectivă. În schimb, exista câte un caiet pe care nu era scris niciun an în fiecare dulap.Mi-am zis că acelea sigur trebuie să conțină adevăratele motive pentru care însemnările au fost scrise atât de codificat de-a lungul a zeci de generații. Și nu m-am înșelat. Într-adevăr, acele caiete conțineau notițe din timpul unor activități paranormale ce aveau loc în mod regulat în incinta conacului. Fiecare descria modul în care oamenii deveneau invizibili în timpul somnului, părăsindu-și trupul și astfel intrând în transă. Spiritul lor putea să descopere lumea, oprind timpul în loc. Aceste experimente erau făcute doar în grup de cel mult trei oameni. Ultimul caiet s-a terminat brusc, în timpul unei convorbiri a viilor cu cei din lumea de dincolo. Aceste însemnări m-au tulburat îngrozitor, iar când am terminat de citit și a dispărut curiozitatea și dorința de a afla mai mult și mai mult, simțeam cum fiori de gheață îmi urcau lent pe șira spinării. Simțeam nevoia de aer. Nu mai aveam decât trei lumânări arse pe jumătate. Simțeam cum frica îmi cuprindea sufletul. Am ieșit degrabă din pivniță.
După estimările mele, am stat în camera întunericului toată noaptea. Când m-am întors în casă, deja se crăpase de ziuă. Toate lucrurile erau așa cum le lăsasem. Jurnalul deschis pe birou, ușa antreului între-deschisă și cana de cafea pe pervazul ferestrei din camera de zi. Trebuia să iau aer, așa că am pornit la plimbare prin sat. Am salutat fiecare vecin, însă toți se comportau ca și când nu m-ar fi văzut sau erau preocupați cu altceva. Mă grăbeam să ajung la lăptăreasă înainte ca femeia să plece la câmp și să mă lase fără sticla de lapte a fiecărei dimineți. Când am intrat în curtea lăptăresei, ea mi-a spus că nu m-a văzut niciodată și că nu a mai trimis lapte la conac de cincisprezece ani. Am încercat să îi amintesc că m-am mutat de curând la conac, după ce am lucrat doi  ani la renovări. Femeia mi-a spus că într-adevăr conacul a fost renovat timp de doi ani. Dar că asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani și că de atunci nimeni nu a mai intrat sau ieșit pe poarta acestuia. Nici ea nu înțelegea cum a putu fi lăsată o asemenea proprietate nelocuită și o podgorie nelucrată. În zadar am încercat să îi explic femeii că o cunoșteam de mai bine de trei ani și că eu am terminat de renovat conacul doar cu câteva luni în urmă. M-am îndreptat spre vatra satului, crezând că lăptăreasa a înnebunit, însă toți sătenii mi-au spus același lucru. Eram complet derutată. Mă simțeam atât de necunoscută într-o lume cunoscută! Conacul mă privea mândru și impunător de pe colinele dealului ce veghea satul, însă eu nu îi răspundeam. Priveam în zare, descoperind după o singură noapte alt an, alți oameni, alt sat și un „alter ego”...


Florile edenului

        Am început să alerg în neștire. Am început să alerg în necunoscut. Am început să alerg și nu înțelegeam de ce. Nimic nu mi se părea familiar în jur. Totul era neobișnuit, dar eu continuam să alerg. Continuam să alerg pe o pajiște întunecată ce părea că nu se mai sfârșește. Dar la capătul ei zăream ca într-o negură ceva difuz, ceva bizar, ceva ce apăruse dintr-o dată în tot acel ”nimic”. Alergam tot mai mult și acel ceva se mărea. Apropiindu-mă, am fost surprinsă să disting o pădure ce se întindea înaintea mea netulburată de niciun foșnet, de nicio adiere și de nicio mișcare omenească. Am început să tremur puternic. Voiam să mă întorc, dar nu mai aveam unde. Eram înconjurată de copaci îngrijorător de înalți și bătrâni. Intrasem deja în pădure. Un sentiment nemaiîntâlnit până atunci mă îndemna să pătrund tot mai mult în inima acelei păduri. Întunericul dispărea treptat. Totul se lumina în jur. Părea că se face dimineață după o lungă perioadă de timp în noapte. Însă lumina părea să nu fie de la un singur soare. Peste tot se vedeau copaci adăpostind raze ce străpungeau nemiloase pământul. Nici măcar pământul nu părea a fi pământ. Pe măsură ce înaintam, creșteau tot mai multe flori minunate ce aduceau a frezii, iasomie, cale, lalele, crini, zambile, trandafiri și violete. Toate erau dispuse în forma unei cărări ce avea să mă ducă undeva. Undeva unde nici eu nu știam. Dar simțeam o încredere nemărginită că trebuie să urmez drumul ce mi-a fost deschis. Și așa am făcut.
            Mergeam și mergeam... Priveam copacii, razele de lumină și florile ce răsăreau necontenit. ”Dacă acest drum nu se va sfârși niciodată?”, ”Dacă nu există nimic pe acest drum?”, ”Dacă acest drum nu există?”. O mulțime de gânduri îmi invadau mintea. M-am oprit pentru câteva clipe și am inspirat adânc. În jur erau doar miresme amețitoare. Trebuia să mă destind. Nu mai voiam să mă gândesc la ce urmează să fac. Nu mai voiam sp fac nimic. Și doar am stat... Deodată am auzit susurul unui izvor. Am privit atentă în jur. Nu se vedea nicio apă nicăieri. M-am abătut puțin de la cărare și am privit într-o direcție oarecare. Sunetul izvorului era tot mai puternic. Parcă se unduia ușor pe acordurile unui cântec de jale și de dor. La un moment dat îl auzeam atât de clar, încât aveam impresia că sunt lângă el, aveam impresia că îi simt răcoarea izbindu-mă din plin și purtându-mă spre lumi nemaivăzute. Și l-am simțit. O umezeală îmi trecea lin printre tălpi, pe acel câmp plat, într-o pădure fără covor de frunze. Tot pământul se mișca. De fapt, eu eram în acel izvor. Ca și cum ar fi fost tot timpul acolo. În jurul meu se afla numai apă. Cărarea cu flori dispăruse sau nu o mai vedeam eu? Nu știu cum s-a întâmplat, dar totul curgea sub mine. Ma-m aplecat să ating, să miros, să gust apa aceea limpede ca de cristal și m-am înfiorat. Nu îmi vedeam reflexia în apă. Nici copacii nu se vedeau. Nimic nu se vedea, doar apagrăbită. ”În ce lume am ajuns? Ce fel de lume e asta? O pădure bătrână unde răsar flori și curg ape fără nicio urmă din ceea ce există în jur... Cum să ies de aici? Dar de ce aș ieși de aici?”. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla.Nu înțelegeam cum, de ce, cine. Nu știam nimic, dar voiam să aflu tot. Și în acel moment, o ființă gingașă, cu ochi mari în care puteam vedea toată viața s-a apropiat de mine. O căprioară. Nu era speriată. A băut apă din apă din palma mea și m-a privit o clipă îndelungată așa cum nimeni nu o mai făcuse până atunci. Apoi a fugit și dusă a fost. Am încercat să o prind din urmă. Alergam prin apă și nu mă stropeam. Alergam tot mai repede. Și am continuat să alerg până când m-am trezit. M-am trezit la umrba caisului din fundul grădinii casei mele. M-am trezit dintr-un vis în care nu știam cum și de ce am intrat. Nu știam nici când am adormit pentru a putea visa ceva. Dar îmi rămăsese în minte, ca și cum aș fi văzut-o chiar atunci, privirea și blândețea căprioarei. Iar în acel moment, privind în jur, am înțeles că visul meu fusese o parte din rai. Eu am murit pentru un timp și mi-a fost dezvăluit un colț de rai. O pădure, o viață luminată magic, unde răsar necontenit florile simbolizând tot ceea ce e mai frumos și mai pur pe lume și unde poate veni oricând ceva să le spulbere: apa care curge la infinit, fără a dezvălui nimic din ce se vede în jur, fără a dezvălui nimic rău, pentru a păstra puritatea și nevinovăția lumii. Iar sufletul raiului mi s-a arătat la sfârșit prin cea mai blândă ființă de pe pământ, căprioara, care nu s-a mai speriat de nimic, ci a trecut peste toste prejudecățile și a băut apă din apa mea, arătându-mi toată încrederea și prețuirea ei. Apoi a dispărut subit, dovedindu-mi încă o dată că tot ceea ce e frumos durează puțin și că o zi în rai este ca o sută de ani pe pământ.
            Atunci am înțeles că raiul ne oferă atât de multe printr-o simplitate atât de scumpă! Atunci am înțeles că raiul nu e în cer, unde pasul pământeanului nu ajunge, ci în urmă, unde pasul călătorului spre moarte nu se mai poate întoarce.

Realitate fantastică
           
Zarea se răsturnase roșie ca un coș cu cireșe pe cer și pe obraji. Afară s-aprinde clipa de argint a cerului pe înserate... Melancolia umbrelor fără de soare și de lună, clipa când nimeni nu îndraznește să aprindă lumânările sub ochii zilei care vede încă...
            Pleoapele mele îmbracă haina de mătase abia simțită a somnului care mă poartă spre lumi necunoscute. Treptat mă cuprinde sentimentul inconfundabil de a mă trezi într-un vis. O ultimă ezitare, un ultim fior și deschid ochii. Înaintea mea se întinde un peisaj nemaivăzut. O pajiște nesfârșită cu iarba ca un puf, un cer limpede al dimineții adăpostind urmele unei pensule ce tocmai s-a jucat tacticos cu formele albe pe albastrul senin, un paradis în mimiatură! Pe pajiște se profilează uriașe turnuri de piatră ce par a fi niște mori de vânt. Fluturi imenși având diverse forme, unul mai mândru decât celălalt înlocuiesc alicele morilor și se unduiesc lent în bătaia vântului. Doar o siluetă de om în depărtare însuflețește peisajul, încercând cu înverșunare să prindă fluturii. Dar cum să cuprindă atâta frumusețe într-o plasă atât de mică? Aceste gânduri îmi oferă un zâmbet, luminându-mi chipul ce tresaltă de bucurie.
            Însă realitatea visului devine fantasticul conștiinței la vederea acelui lucru trimis de univers să schimbe lumea unei dimineți senine: luna. O parte a nopții care stăruie în dimineață, o parte a nopții care mă face să mai deschid încă o dată ochii. Dar de data aceasta nu mai văd un peisaj cu mori, ci lumea în care adormisem cum se scaldă în noapte...
După un tablou Salvador Dali.
Flori de primăvară
            Începe primăvara! Crengile zarzărilor fumegă floare nouă cu atâta luminăție, că parcă în fiecare zarzăr e un răsărit de lună plină. Apoi se pornesc piersicii, merii, prunii, cu fustele de floare și de frunză clătinate în scrânciobul primăverii.
            Cerul e o vorbă albastră a lui Dumnezeu. Și liliacul e la fel: o vorbă din cer pe care o spun crengile înfrunzite. Crește primăvara cu tumult de soare și de frunze! Trandafirii sunt florile bunicii. În fiecare an îi sapă, îi udă, îi mângâie pe fiecare-n parte, atingându-le ușor petalele catifelate, îi miroase ți îi admiră. Însă e dulce drumul spre cei dintâi trandafiri înfloriți. Soarele apune, dând cerului o culoare de grâu copt. Crengile cântă și foșnesc. Rândunelele se joacă de-a trăsnetul. Fluturi albi și albaștri se desfac în zbor silabisit.
            Iată-i! Roșii, galbeni, albi, abia deschiși au răsărit în grădină ca un vals într-un salon de altădată, dând deopotrivă bucurie ochiului și amintirii. Primăvara e o duminică a pământului, florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui coiplaș din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot râd.

Universul toamnei

            Cu zbor îngreuiat de polenul soarelui, cules de pe stânjeneii atâtor amurguri, roiul celor de pe urmă zile de vară își poartă gloriile de aur spre înaltele prisăci ale lui septembrie. Și iată că vine ea, toamna. O ființă magică, o lumină blândă aprinsă de copaci să fie candelă de veghe pământului trudit. Zboară cocori goniți de toamnă, gornind. Cad frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor.
Zvonul verii a rămas în începutul toamnei. Cerul e mai albastru, dar nu ca cel de primăvară. Acesta parcă-și aduce aminte de celălalt, cu zâmbet ostenit și cu îngândurare. Și greierul e o vorbă de-a verii, rămasă în ierburi până-n târziu de toamnă.
E toată toamna în pădurile ce îmbracă munții în alb, galben, portocaliu și roșu. Pădurile sunt bijuteriile toamnei. Ochii rămân mereu spre cer. Albastru! Totul e albastru ca o evaporare în zare. Cerul te privește asemenea călătorului ce pleacă și nu spune nimic de teamă să nu plângă. Acesta este cerul călătoriilor arătat de versul crengilor. Tot ce este abia dacă va mai fi ”a fost”.         
Jeler Cristiana – Ioana
        
Maica noastră
MOTTO: „ Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.”


În abisul alb, pătat de neguri înnegrite
Se preling stihuri scrise cu sânge
Ale unei istorii încărcate de sacrificii sfinte.
Unde eşti scump popor ? Mama ta plânge....

Lacrimile ei nu-ţi mai dau fiori
Nu te mai dai în luptă că să o salvezi
Te laşi furat de cântec şi culori
Şi uiţi pe maica ta s-o mai veghezi...

Priveşti în urmă,vezi necaz şi ură,
Dar nu mai e conştiinţa care-ţi spune:
”Insuflă-i poporului tău bravură!”
Ci-ncepi s-alergi spre alte lumi mai bune.

Copilărie, să rămâi!

MOTTO:   Eu? Mai este inima-mi
                                                                       Din copilărie? ”
Se cerne din înaltul pur
Puzderie de stele albe,
Iar cerul nu mai este sur,
Ci ia nuanţele curate
De nea,
E bucurie.

E bucurie-ntre pitici
Şi între cei cu tâmple ninse
De anii tinereţii stinse
Ce vor să fie iarăşi mici
Pentr-un minut ,
Copilărie.

Copilărie-n crâng mai vrea,
Ca printr-un vis întreaga fire,
Din verdele copilăriei
În alb ar vrea să nu-i mai fie
Plapumă grea,
De gheaţă.


Iar gheaţa-n suflet ni se-ascunde,
Şi în cuget ne pătrunde,
Să n-o lăsăm ca să ne fure
Gândurile ce mai sunt pure
Ca inima să ne rămână copilă,
Pe vecie.

Înger etern
                                                                      MOTTO: „ Până nu mor,                                                                Pleacă-te, îngere,                                                    La trista-mi plângere                                   Plină de-amor.”

Prin vitregele clipe,
Vei fi acolo tu,
Privindu-mă din umbră
Veghindu-mi orice drum,
Tu, fiinţă preaiubită şi plină de mister,
Divină mângâiere,
Al meu înger etern.


Prin vis, fără prihană
Îţi văd curatul chip:
Doi ochi de-azur veghează
Un tainic răsărit
Un păr de aur fin, ce-ţi curge râu pe umăr
Se lasă blând purtat
De-al mării val de spumă.

Mă pierd în tot tabloul
Sfintei tale lumini
Şi-ţi simt caldele aripi
Când mă-nconjoară lin.
Tu, fiinţă preaiubită şi plină de mister
Divină mângâiere,
Al meu înger etern.



Trecând spre infinit

MOTTO: „ Floare de crâng,
                                     Astfel vieţile
                                     Şi tinereţile
                                    Trec şi se stâng.”

A mai rămas un gând curat
Cu tot ce-a fost în urmă,
Dar care-apoi s-a înecat în crunta noastră ură.
De ce atunci când ne privim
Nu mai vedem lumină,
Ci tot ceea ce mai simţim
E veninoasa vină?

Un fir de pace mai găsesc
Prin sumbre catacombe
Pe care-atunci când îl privesc în inimă-mi pătrunde
Şi timpul se opreşte
Şi nu mai vrea să curgă,
Dar dacă-i sparg clepsidra
Pe veci o ia la fugă.

Ca de mine să scape
Şi doar ca să nu-l prind,
Pătrunde-n orice fiinţă, trecând spre infinit.
Doar de-ai mai sta o clipă
În ochi să te privesc
Ţi-as spune:
“Timp năprasnic, ce n-aş da să te-opresc!”




Reverie
Picuri de-argint din clar de luna
Incet la geamul meu s-aduna.
Bat in  fereastra, ma trezesc.
Sa le deschid, sa indraznesc?
Sa las sa intre-n a mea casa
Lumina lunii cea sfioasa?


Ma uit pe geam si-ascult, privesc
Stelele care imi soptesc
De lumi apuse, de demult.
Eu tac, vrajita si le-ascult...
Iar cantecul de-un sfant mister
Se-aude si-nlauntrul meu.

Astept un raspuns in acest intuneric,
Tot ce-am in suflet devine himeric,
Visele mele se-nalta spre cer,
Voiesc implinirea la tot ce mai sper,
Iar cerul s-aprinde-n lumina diurna
Si-o mare de lacrimi ochii-mi inunda.

Vară printr-un vis
                                                                                MOTTO: „ Cucul cântă, mierle, presuri  -                                     Cine ştie să le-asculte?                                       Ale păsărilor neamuri                                                      Ciripesc pitite-n ramuri                         Şi vorbesc cu-atât de multe                                                                                  Înţelesuri.”




Sub cerul presărat cu pietre scumpe:
Rubin, coral şi onix în amurg,
Îmi amintesc, calde zile de vară
Ce au plecat pe-al toamnei rece vânt.

Priveam într-un senin abis de apă
Şi ascultam un dulce susur lin
Ce mângâia blând orice piatră
Din transfinitul, rece, cristalin...

În adierea fină şi duioasă
Se legănau mlădios ramuri de smarald
Şi parcă printr-un vis s-au prins în joacă
Popoare de privighetori şi mi-au cântat.

Mai vreau s-ascult o dată în poiană
A verii binecuvântată simfonie
Sub cerul presărat cu pietre scumpe:
Rubin şi onix ca-ntr-o reverie.

     Popa Carina

Perfecțiunea ascunsă

Ce este ploaia?                                                                                                                                                Oare doar acei picuri formați prin condensarea vaporilor?                                                                              Oare acest fenomen are și alte semnificații invizibile?   
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Ploaia este un prieten unic și ascultător,                                                                                                            O explozie, un ciob posibil numit „Plutitor”,                                                                                                        Un fenomen care adesea ți se pare trecător,                                                                                                      Dar tot ce face constă în pauza de la un lung zbor.    
                                                                                                                                                                                                                                                                                                               O furtună poate fi ca viața unei persoane                                                                                                          Cu momente și trăiri strecurate-n baloane,                                                                                                        În care tu ești un simplu, vesel și deosebit curcubeu                                                                                          Ce caută calea către ridicare mereu.  
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         Când vezi cum întunericul pătrunde,                                                                                                                  Seninătatea zilei în nori parc-o ascunde,