joi, 31 martie 2016

Lectura, cartea... - încotro?



                                                                                         

                                               Cugetare

            Lectură, carte... încotro? Încotro vreţi să ajungeţi în vremea care va să vie? Prin ochii cărui copil vă veţi oglindi farmecul şi frumuseţea? Pe buzele cărei fiinţe o să prindeţi viaţă, lăsându-vă în voia lumii pământeşti? Prin sufletul cărui om vă veţi contura poveştile ce dau sens existenţei noastre? Veţi mai putea voi dezlega orice enigmă a universului? Întrebare, niciun răspuns...
            De ce nu mai răspunde nicio carte înţelept grăitoare? De ce nu găsim o cheie, un indiciu, un ajutor? Pentru că aceste întrebări nu le adresăm cărţii, ci nouă înşine, unde se găseşte permanent o carte. Aceste întrebări ne frământă sufletul în cele mai nepătrunse colţuri, tulburând cartea din noi pentru a ne oferi un răspuns... Însă acest răspuns îl căutăm deseori în locuri nepotrivite. Preferăm să privim în exterior, să aşteptăm un răspuns trimis de univers pentru a ne lumina calea, care s-ar putea să nu apară niciodată. Aşteptăm, pe când, tot ceea ce ar trebui să facem este să aruncăm o privire în interior... Interiorul nostru, cu lumini şi umbre, sentimente şi ascunzişuri, simţire şi raţiune. „Cogitodiu!”[1] ne îndeamnă strămoşii romani, înţelepciunea lor înfruntând secolele până astăzi pentru a face din Pământ un loc mai bun. „Cogito, ergo sum!”[2] este mesajul transmis de filosoful francez Rene Descartes întregii omeniri, menit a fi asemenea unei scântei care să ne ofere speranţă atunci când viaţa pare că se cufundă în eternul întuneric şi să ne amintească atunci când în jur e prea multă lumină: <<Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui niciodată: „Sunt prea fericit!”>> (Alexandre Dumas). Este atât de simplu să ne oprim într-unul dintre momentele vieţii pentru a cugeta. Să cugetăm când ne simţim la marginea prăpastiei, când suntem pe culmile fericirii, să cugetăm veşnic asupra interiorului nostru. Şi doar aşa vom dobândi răspunsul...
            Dar de ce căutăm un răspuns? Adesea, dintr-o singură întrebare se nasc atâtea alte mii încât ne copleşesc sufletul şi ne împing raţiunea spre confuzie. Însă toate aceste întrebări se leagă de acelaşi răspuns, pe care îl căutăm din curiozitate, teamă şi nevoie sufletească: răspunsul viitorului.
            Prezent. Cu toţii privim, auzim, atingem şi simţim o lume aflată într-o continuă mişcare. O lume care e mereu grăbită, nu se mai bucură şi nu mai trăieşte momentele pe deplin, trecând doar tangenţial prin viaţă pentru a ajunge la o destinaţie necunoscută. Însă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. O călătorie în care ne bucurăm, plângem, suntem răniţi, trăim din plin, creăm, surâdem, cădem, dar ne ridicăm şi mergem mereu mai departe, continuând călătoria. Viaţa este un amalgam de sentimente şi trăiri, pe care, dacă le ignorăm, nu mai trăim ca nişte fiinţe umane, ci asemenea obiectelor fără simţire ce duc o existenţă infimă. Din nefericire, cu toţii observăm că vieţuim într-o lume care nu îşi mai cultivă sentimentele native, concentrându-şi atenţia asupra lucrurilor care estompează adevăratul sens al vieţii. Şi aceasta este o lume care uită de cărţi şi lectură, o lume care nu mai citeşte, dintr-un univers în care se sting treptat cărţile pentru a face loc altor lucruri temporar euforice pentru om. Toate acestea trezesc în interiorul nostru îndoieli, dubii, nehotărâri şi tot mai multe momente de rătăcire tocmai din lipsa hranei sufleteşti: lectura.
            Privesc în jur. Văd şi simt nişte fiinţe care uită să mai trăiască, respiră doar din nevoia trupească de aer şi refuză să îşi mai ofere bucurii una alteia. Văd nişte fiinţe care uită să mai fie „oameni”. Această lume şi evoluţia ei îngrijorătoare îmi inspiră teamă şi mă face să caut acel răspuns al viitorului...
            Privind adânc în sfera prezentului găsim alte întrebări, dar încă niciun răspuns... Pe lângă „Unde va ajunge cartea în viitor?” şi „De ce căutăm acest răspuns?”, ne domină o altă grijă: „De ce oamenii care animă prezentul nu mai citesc?”. Dezvoltarea tehnologiei şi apariţia diverselor concepţii despre „omul modern” au atras cu sine ispite care distrag omul de la adevăratul sens al vieţii: „Lectura este pentru omul modern un viciu sau o osândă.” (Mircea Eliade) Trăim, astfel într-o lume care nu mai preţuieşte lectura, preocupându-se doar de satisfacerea nevoilor fizice. Dând la o parte lectura din viaţa noastră, ajungem să ne ignorăm sufletul şi să nu mai trăim! „Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găseşti timp ca să citeşti. Altfel vei capitula în faţa ignoranţei.” (Confucius) Renunţ să mai caut răspuns la întrebarea „Unde va ajunge cartea în viitor?”, deoarece, raportându-mă la prezent, cred că acest răspuns va fi înspăimântător. Renunţ să îmi mai ghidez imaginaţia spre conturarea unui viitor al cărţii şi îmi îndrept energia spre a salva destinul acesteia! Întrebare şi răspuns... În curs de redactare.
            Cartea există pentru sufletul omenesc, iar în fiecare suflet există o carte mereu deschisă spre cugetare: cartea vieţii, singurul obiect pe care îl dobândim, alături de suflet, la apariţia noastră în lume. Viaţa ne este oferită pentru a scrie cât mai frumos această carte pe care o vom reciti la nesfârşit dincolo de moarte. Fiecare alegem ce şi cum să scriem, fără a şti, însă, cât. Trăind din plin, cartea vieţii ce pulsează permanent în suflet îşi împlineşte menirea. Neştiind cât ne este dat să scriem, nu avem timpul necesar detaliilor şi lucrurilor nesemnificative, care nu reprezintă altceva decât plăcerile pământeşti. De aceea, principalul scop al vieţii ar trebui să fie sufletul! Prezentul, deşi nu ne mai oferă fiinţe dornice de citit, ne oferă o paletă bogată în feluri de existenţă ale unei cărţi. Numim „carte” orice înlănţuire de pagini scrise, virtuale sau reale. Însă uităm de adevărata carte, care necesită îngrijire şi atenţie asemenea unui om... Cartea este acel obiect îngălbenit, ale cărui pagini sunt fragile şi roase, emanând un plăcut miros al trecutului sau acel obiect proaspăt ieşit de sub tipar, cu diverse forme şi culori atrăgătoare privirii, ce răspândeşte un uşor iz al prezentului. „Carte” este acel nepreţuit obiect care oferă unei locuinţe atmosfera de „casă”. O casă completă, în care trăiesc suflete...
            Lectura... Cea în lipsa căreia cartea ar trece nesemnificativ prin lume, având o existenţă derizorie. Cartea trăieşte prin lectură, iar lectura trăieşte prin carte. Acestea sunt cele mai de preţ obiecte ale sufletului, care ne dezvăluie trăiri, sentimente, emoţii, răspunsuri... Lectura, pentru om, poate fi exterioară sau interioară. Prin lectura exterioară, un individ se dezvoltă intelectual, îşi conturează personalitatea şi, mai mult decât atât, devine „om”. Citind, trăieşti alături de carte, intri în povestea ei şi dobândeşti încă o viaţă: „Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte niciodată trăieşte doar una.”(George R.R.Martin) Dar, cea mai importantă parte, care domină întreaga fiinţă, este lectura interioară. Lecturând, omul se citeşte, de fapt, pe sine. Se regăseşte în carte, se detaşează de real, intrând într-un alt univers, al purităţii şi al sufletului. Astfel, în timpul lecturii, omul citeşte atât povestea acesteia, cât şi propria carte interioară.
            Când totul pare lipsit de viaţă, când nu zărim nicio lumină pe cărările vieţii, când suntem capturaţi de singurătate, când suntem fericiţi şi de neînvins, în orice moment al existenţei noastre, lectura este cea care deschide calea spre cugetare. Aşa cum zilnic ne hrănim trupul pentru a putea trăi, aşa trebuie să ne hrănim şi sufletul prin lectură. Sufletul ne vorbeşte prin sentimente şi trăiri. Trebuie să îi dăm ascultare!
            Zărim acel obiect nepreţuit numit „carte” pe o măsuţă îngustă, înconjurată de jucării, pe un birou, printre teancuri de cursuri ce par a nu se mai sfârşi, într-o bibliotecă, alături de multe alte asemenea obiecte ale căror taine au rămas nedescoperite încă sau pe masa dintr-o verandă, lângă o ceaşcă de ceai. Abandonăm orice am fi făcut în momentul respectiv, ne apropiem de locul din care se simte pulsând o altă viaţă şi îi oferim adăpost în palmele noastre... Îi simţim textura unică, o sorbim din priviri şi o dezmierdăm cu atingeri tandre. O deschidem şi ne umplem sufletul cu mirosul ei unic. Ne aruncăm privirea între cele dintâi rânduri. Cele două vieţi se contopesc şi sufletul păşeşte într-un alt univers care nu mai are nicio enigmă... Ne mutăm încă o dată privirea în jur pentru a cerceta realitatea înainte de a ne desprinde definitiv de ea. Oferim o clipă de tăcere cugetării. Întrebare: „Lectură, carte... încotro?”... şi răspuns: „Întotdeauna înspre sufletul omului.” Coborâm din nou privirea spre paginile scrise şi continuăm ceea ce am început... Citim.

                                                                                                Isailă Gabriela Veronica, clasa a X-a D
Colegiul Naţional ,,Inochentie Micu Clain” Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica



[1]Gândeşte mult timp!
[2]Gândesc, deci exist!





             Lectură, carte... încotro?

Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?
Oare cine ne poate oferi un răspuns la aceste două mari întrebări ce ţin de însăşi esenţa existenţei noastre?
Din fericire, ne-a fost dată cartea, iscusită oglindă a minţii omeneşti, vorba cronicarului.
Metaforic vorbind, fiecare dintre noi poate fi o carte. Cu toţii ne-am născut curaţi ca o carte cu file albe, nepătate, fine şi cu miros de rai; de-a lungul vieţii, filele noastre vor fi scrise, atinse, mâzgălite de noi înşine sau de ceilalţi, dar, indiferent de acţiuni, va rămâne o poveste... povestea noastră. Ei bine, din această poveste cu toţii vom avea ceva de învăţat, de ales, de păstrat în suflet, de împărtăşit celorlalţi.
Dar ceea ce vom păstra va fi de bună calitate? Oare câţi dintre noi ne mai lăsăm vindecaţi de leacul unei cărţi? Câţi dintre noi mai căutăm refugiul în lumile fermecate, dincolo de graniţele realităţii perfide, de grijile vieţii cotidiene, de pericolul tehnologiei şi al stricăciunii morale?
Cu o profundă dezamăgire şi durere mărturisesc că mi-e frică să caut un răspuns la aceste întrebări. Mi-e frică să caut în limbajul oamenilor de lângă mine un strop de eleganţă, de cultură şi de diversitate. Mi-e frică să privesc la oamenii din metrou care în loc să ţină o carte în mână, ţin un smartphone, un IPod, iPad sau un laptop. Făcând ce? Navigând pe valurile ucigătoare ale Internetului care le vor îneca dezvoltarea personală şi cu toate aceste valuri nemăsurate, le vor seca intelectul, lăsând în urmă ruine şi moloz.
Cartea în viitor? Un format electronic. Copiii nu vor cunoaşte mirosul cărţilor , vechi sau noi, cărţi pictate, cărţi frumos copertate... Nu vor cunoaşte nimic dintre acestea. Iar eu, la 17 ani, îi mulţumesc cărţii că m-a îndrumat până acum!
Aş vrea să fiu obiectivă şi să nu dau vina pe tehnologie. Mi-a fost destul de greu să ajung la o concluzie, în urma unei lupte cu contradicţiile progresului actual. Trăind zilnic înconjurată de tehnologie şi suportând tristul peisaj în care draga carte e înlocuită cu fel de fel de instrumente inutile, am ajuns, în sfârşit la un acord. Ce-ar fi o bucătărie fără un cuţit? Cred că toţi ştim că ar fi un dezastru. Însă câţi criminali nu folosesc cuţitul ca instrument al nimicirii victimelor lor? La fel ca şi cuţitul, tehnologia poate fi folosită cu un scop care depinde de discernământ. Dar cartea...cartea nu poate să fie un pericol pentru niciunul dintre noi.
Arunc o privire în trecut, când omenirea nu avea parte de atâtea privilegii, nu avea acces la biblioteci, la lectură... Acum, când orice om de rând are oportunitatea de a se delecta, puţini o fac. Azi tot mai mulţi te aruncă afară, carte! Azi tot mai mulţi te uită, iar unii nici nu te cunosc! Azi baţi la uşi închise iar...
Cred în puterea vindecării cu ajutorul unei cărţi! Cred cu adevărat. Adesea, când bunătatea din lume se pierde şi tu te pierzi în golul ei, găseşti alinare în lectură. De ce să devii sclavul viciilor când poţi fi vindecat, fără consecinţe, de o carte?
Pune-mi tu, carte, speranţă în inimă şi înţelepciune în gând, eleganţă în cuvinte şi decenţă în purtare, vise în cufărul viitorului, un glob de zăpadă strălucitoare în deşertul interiorului meu, apa vieţii în lumea asta moartă, pune-mi un gând minunat pe buze, un miros de primăvară în sclipirea ochilor, un sunet mângâietor în atingere... Nu mă lăsa singură în drumul meu!
Încotro...? Încotro te îndrepţi, omule, când valul timpului te apasă şi nu te lasă să respiri? Încotro te îndrepţi, tu, frumoasă carte, când tot mai mulţi te aruncă în negura uitării? Încotro ne va duce deşertăciunea, mediocritatea, ipocrizia, incultura...?
Lectură, carte...încotro?

Paula Maier – clasa a XI-a D, Colegiul Naţional ”I.M. Clain” Blaj
Prof. coord. Carmen Simu



Încotro mergi - carte?

            Rareori ne punem întrebarea: ,,Ce se va întâmpla peste ani cu izvorul nostru de cunoaştere - cartea?”… Sincer, nici eu nu m-am gândit la acest lucru, până de curând, când mi-am pus problema că este posibil ca urmaşii noştri să nu mai cunoască bucuria de a deschide o carte, de a o răsfoi pagină cu pagină, de a-i simţi mirosul fie de cerneală proaspătă, fie de carte veche, moştenită de la părinţi sau bunici şi de a pătrunde în tainele-i ascunse pentru a dezlega mistere şi a descoperi lumi noi.
            Tehnologia a început deja să pună stăpânire pe minţile noastre, să ne atragă treptat într-un întuneric profund, care ne va răpi, pe rând, toate visele, apoi emoţiile. Refuz să  cred că vom uita de cărţi şi ne vom îndepărta de cel mai plăcut hobby al meu, lectura din plăcere.
            Rămân uimită de fiecare dată când văd un copil de patru ani utilizând o tabletă sau un telefon performant, poate mai bine decât mine sau decât o mare parte a adulţilor. De fiecare dată îmi spun că le voi transmite copiilor şi nepoţilor mei plăcerea de a citi. Voi încerca din răsputeri să îi ţin departe de tehnologie până la o anumită vârstă, chiar dacă ştiu că va fi un lucru destul de dificil, având în vedere că nu toţi părinţii acţionează la fel, obişnuindu-i pe copii de mici cu telefoane, tablete şi jucării inteligente.
            Nu demult am avut de citit pentru şcoală romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. De fiecare dată când am nevoie de o carte, mătuşa mea mă aşteaptă cu o colecţie vastă, fiind foarte puţine cărţi care să nu se găsească în biblioteca ei. Îmi încredinţează fiecare carte cu speranţa că o să o îngrijesc până la generaţia următoare. Bineînţeles că a găsit imediat romanul pe care l-am citit cu interes, dar se pare că nu toţi sunt la fel de norocoşi. Un coleg de-al meu, neavând cartea, şi-a descărcat varianta electronică şi a citit-o pe telefon. Mi-a împărtăşit că nu se simţea în largul lui ,,răsfoind” paginile imateriale.
            Sunt de acord cu faptul că trebuie să fim mereu deschişi unor noi opţiuni, unor noi schimbări şi ideii de evoluţie, dar sunt de părere că literatura nu ar trebui să se schimbe, ci ar trebui păstrată şi destinată lecturii cărţilor. Noi suntem cei care trebuie să facă acest lucru, să le transmită celor ce vor veni plăcerea de a lectura.
            Literatura română a atins limite inimaginabile prin capodoperele unor genii precum : Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu şi mulţi alţii, care ne-au lăsat ca moştenire creaţii desăvârşite şi ne-au deschis noi orizonturi către cunoaştere. Le suntem datori să le preţuim munca şi să le ducem mai departe tradiţia, citind cărţile nu ca pe o povară, ci ca pe o călătorie interioară, în urma căreia ne hrănim sufleteşte.
            Din păcate, interesul societăţii faţă de carte ca un bun prieten pe viaţă s-a diminuat considerabil, însă am speranţa că putem salva munca înaintaşilor şi că vom reuşi să o protejăm până la sfârşitul veacurilor. Consider că proverbul ,,Ai carte, ai parte” va dăinui pentru totdeauna în sufletele noastre.
 Avram Bianca-Veronica, clasa a X-a,
Colegiul Naţional,,Inochentie Micu Clain” Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica