Cugetare
Lectură, carte... încotro? Încotro vreţi să
ajungeţi în vremea care va să vie? Prin ochii cărui copil vă veţi oglindi
farmecul şi frumuseţea? Pe buzele cărei fiinţe o să prindeţi viaţă, lăsându-vă
în voia lumii pământeşti? Prin sufletul cărui om vă veţi contura poveştile ce
dau sens existenţei noastre? Veţi mai putea voi dezlega orice enigmă a
universului? Întrebare, niciun răspuns...
De ce nu mai răspunde nicio carte
înţelept grăitoare? De ce nu găsim o cheie, un indiciu, un ajutor? Pentru că
aceste întrebări nu le adresăm cărţii, ci nouă înşine, unde se găseşte
permanent o carte. Aceste întrebări ne frământă sufletul în cele mai nepătrunse
colţuri, tulburând cartea din noi pentru a ne oferi un răspuns... Însă acest
răspuns îl căutăm deseori în locuri nepotrivite. Preferăm să privim în
exterior, să aşteptăm un răspuns trimis de univers pentru a ne lumina calea,
care s-ar putea să nu apară niciodată. Aşteptăm, pe când, tot ceea ce ar trebui
să facem este să aruncăm o privire în interior... Interiorul nostru, cu lumini
şi umbre, sentimente şi ascunzişuri, simţire şi raţiune. „Cogitodiu!”[1] ne
îndeamnă strămoşii romani, înţelepciunea lor înfruntând secolele până astăzi
pentru a face din Pământ un loc mai bun. „Cogito, ergo sum!”[2] este
mesajul transmis de filosoful francez Rene Descartes întregii omeniri, menit a
fi asemenea unei scântei care să ne ofere speranţă atunci când viaţa pare că se
cufundă în eternul întuneric şi să ne amintească atunci când în jur e prea
multă lumină: <<Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui
niciodată: „Sunt prea fericit!”>> (Alexandre
Dumas). Este atât
de simplu să ne oprim într-unul dintre momentele vieţii pentru a cugeta. Să
cugetăm când ne simţim la marginea prăpastiei, când suntem pe culmile
fericirii, să cugetăm veşnic asupra interiorului nostru. Şi doar aşa vom
dobândi răspunsul...
Dar de ce căutăm un răspuns? Adesea,
dintr-o singură întrebare se nasc atâtea alte mii încât ne copleşesc sufletul
şi ne împing raţiunea spre confuzie. Însă toate aceste întrebări se leagă de
acelaşi răspuns, pe care îl căutăm din curiozitate, teamă şi nevoie sufletească:
răspunsul viitorului.
Prezent. Cu toţii privim, auzim,
atingem şi simţim o lume aflată într-o continuă mişcare. O lume care e mereu
grăbită, nu se mai bucură şi nu mai trăieşte momentele pe deplin, trecând doar
tangenţial prin viaţă pentru a ajunge la o destinaţie necunoscută. Însă viaţa
este o călătorie, nu o destinaţie. O călătorie în care ne bucurăm, plângem,
suntem răniţi, trăim din plin, creăm, surâdem, cădem, dar ne ridicăm şi mergem
mereu mai departe, continuând călătoria. Viaţa este un amalgam de sentimente şi
trăiri, pe care, dacă le ignorăm, nu mai trăim ca nişte fiinţe umane, ci
asemenea obiectelor fără simţire ce duc o existenţă infimă. Din nefericire, cu
toţii observăm că vieţuim într-o lume care nu îşi mai cultivă sentimentele native,
concentrându-şi atenţia asupra lucrurilor care estompează adevăratul sens al
vieţii. Şi aceasta este o lume care uită de cărţi şi lectură, o lume care nu mai
citeşte, dintr-un univers în care se sting treptat cărţile pentru a face loc
altor lucruri temporar euforice pentru om. Toate acestea trezesc în interiorul
nostru îndoieli, dubii, nehotărâri şi tot mai multe momente de rătăcire tocmai
din lipsa hranei sufleteşti: lectura.
Privesc în jur. Văd şi simt nişte fiinţe
care uită să mai trăiască, respiră doar din nevoia trupească de aer şi refuză
să îşi mai ofere bucurii una alteia. Văd nişte fiinţe care uită să mai fie
„oameni”. Această lume şi evoluţia ei îngrijorătoare îmi inspiră teamă şi mă
face să caut acel răspuns al viitorului...
Privind adânc în sfera prezentului
găsim alte întrebări, dar încă niciun răspuns... Pe lângă „Unde va ajunge cartea
în viitor?” şi „De ce căutăm acest răspuns?”, ne domină o altă grijă: „De ce
oamenii care animă prezentul nu mai citesc?”. Dezvoltarea tehnologiei şi apariţia
diverselor concepţii despre „omul modern” au atras cu sine ispite care distrag
omul de la adevăratul sens al vieţii: „Lectura este pentru omul modern un viciu
sau o osândă.” (Mircea Eliade) Trăim, astfel într-o lume care nu mai preţuieşte
lectura, preocupându-se doar de satisfacerea nevoilor fizice. Dând la o parte
lectura din viaţa noastră, ajungem să ne ignorăm sufletul şi să nu mai trăim! „Oricât de ocupat
ai fi, trebuie să găseşti timp ca să citeşti. Altfel vei capitula în faţa
ignoranţei.” (Confucius) Renunţ să mai caut răspuns la întrebarea „Unde va
ajunge cartea în viitor?”, deoarece, raportându-mă la prezent, cred că acest
răspuns va fi înspăimântător. Renunţ să îmi mai ghidez imaginaţia spre
conturarea unui viitor al cărţii şi îmi îndrept energia spre a salva destinul
acesteia! Întrebare şi răspuns... În curs de redactare.
Cartea există pentru sufletul
omenesc, iar în fiecare suflet există o carte mereu deschisă spre cugetare:
cartea vieţii, singurul obiect pe care îl dobândim, alături de suflet, la
apariţia noastră în lume. Viaţa ne este oferită pentru a scrie cât mai frumos
această carte pe care o vom reciti la nesfârşit dincolo de moarte. Fiecare
alegem ce şi cum să scriem, fără a şti, însă, cât. Trăind din plin, cartea
vieţii ce pulsează permanent în suflet îşi împlineşte menirea. Neştiind cât ne
este dat să scriem, nu avem timpul necesar detaliilor şi lucrurilor
nesemnificative, care nu reprezintă altceva decât plăcerile pământeşti. De
aceea, principalul scop al vieţii ar trebui să fie sufletul! Prezentul, deşi nu
ne mai oferă fiinţe dornice de citit, ne oferă o paletă bogată în feluri de
existenţă ale unei cărţi. Numim „carte” orice înlănţuire de pagini scrise,
virtuale sau reale. Însă uităm de adevărata carte, care necesită îngrijire şi atenţie
asemenea unui om... Cartea este acel obiect îngălbenit, ale cărui pagini sunt
fragile şi roase, emanând un plăcut miros al trecutului sau acel obiect
proaspăt ieşit de sub tipar, cu diverse forme şi culori atrăgătoare privirii,
ce răspândeşte un uşor iz al prezentului. „Carte” este acel nepreţuit obiect
care oferă unei locuinţe atmosfera de „casă”. O casă completă, în care trăiesc
suflete...
Lectura... Cea în lipsa căreia
cartea ar trece nesemnificativ prin lume, având o existenţă derizorie. Cartea
trăieşte prin lectură, iar lectura trăieşte prin carte. Acestea sunt cele mai
de preţ obiecte ale sufletului, care ne dezvăluie trăiri, sentimente, emoţii,
răspunsuri... Lectura, pentru om, poate fi exterioară sau interioară. Prin
lectura exterioară, un individ se dezvoltă intelectual, îşi conturează
personalitatea şi, mai mult decât atât, devine „om”. Citind, trăieşti alături
de carte, intri în povestea ei şi dobândeşti încă o viaţă: „Un cititor trăieşte
o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte niciodată trăieşte doar
una.”(George R.R.Martin) Dar, cea mai importantă parte, care domină întreaga
fiinţă, este lectura interioară. Lecturând, omul se citeşte, de fapt, pe sine.
Se regăseşte în carte, se detaşează de real, intrând într-un alt univers, al
purităţii şi al sufletului. Astfel, în timpul lecturii, omul citeşte atât
povestea acesteia, cât şi propria carte interioară.
Când totul pare lipsit de viaţă,
când nu zărim nicio lumină pe cărările vieţii, când suntem capturaţi de
singurătate, când suntem fericiţi şi de neînvins, în orice moment al existenţei
noastre, lectura este cea care deschide calea spre cugetare. Aşa cum zilnic ne
hrănim trupul pentru a putea trăi, aşa trebuie să ne hrănim şi sufletul prin
lectură. Sufletul ne vorbeşte prin sentimente şi trăiri. Trebuie să îi dăm
ascultare!
Zărim acel obiect nepreţuit numit
„carte” pe o măsuţă îngustă, înconjurată de jucării, pe un birou, printre teancuri
de cursuri ce par a nu se mai sfârşi, într-o bibliotecă, alături de multe alte
asemenea obiecte ale căror taine au rămas nedescoperite încă sau pe masa
dintr-o verandă, lângă o ceaşcă de ceai. Abandonăm orice am fi făcut în
momentul respectiv, ne apropiem de locul din care se simte pulsând o altă viaţă
şi îi oferim adăpost în palmele noastre... Îi simţim textura unică, o sorbim
din priviri şi o dezmierdăm cu atingeri tandre. O deschidem şi ne umplem
sufletul cu mirosul ei unic. Ne aruncăm privirea între cele dintâi rânduri.
Cele două vieţi se contopesc şi sufletul păşeşte într-un alt univers care nu
mai are nicio enigmă... Ne mutăm încă o dată privirea în jur pentru a cerceta
realitatea înainte de a ne desprinde definitiv de ea. Oferim o clipă de tăcere
cugetării. Întrebare: „Lectură, carte... încotro?”... şi răspuns: „Întotdeauna
înspre sufletul omului.” Coborâm din nou privirea spre paginile scrise şi
continuăm ceea ce am început... Citim.
Isailă
Gabriela Veronica, clasa a X-a D
Colegiul Naţional ,,Inochentie Micu
Clain” Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica
[1]Gândeşte mult timp!
[2]Gândesc, deci exist!
Lectură, carte... încotro?
Cine
suntem? Încotro ne îndreptăm?
Oare
cine ne poate oferi un răspuns la aceste două mari întrebări ce ţin de însăşi
esenţa existenţei noastre?
Din
fericire, ne-a fost dată cartea, iscusită
oglindă a minţii omeneşti, vorba cronicarului.
Metaforic
vorbind, fiecare dintre noi poate fi o carte. Cu toţii ne-am născut curaţi ca o
carte cu file albe, nepătate, fine şi cu miros de rai; de-a lungul vieţii,
filele noastre vor fi scrise, atinse, mâzgălite de noi înşine sau de ceilalţi,
dar, indiferent de acţiuni, va rămâne o poveste... povestea noastră. Ei bine, din
această poveste cu toţii vom avea ceva de învăţat, de ales, de păstrat în
suflet, de împărtăşit celorlalţi.
Dar
ceea ce vom păstra va fi de bună calitate? Oare câţi dintre noi ne mai lăsăm
vindecaţi de leacul unei cărţi? Câţi dintre noi mai căutăm refugiul în lumile
fermecate, dincolo de graniţele realităţii perfide, de grijile vieţii
cotidiene, de pericolul tehnologiei şi al stricăciunii morale?
Cu
o profundă dezamăgire şi durere mărturisesc că mi-e frică să caut un răspuns la
aceste întrebări. Mi-e frică să caut în limbajul oamenilor de lângă mine un
strop de eleganţă, de cultură şi de diversitate. Mi-e frică să privesc la
oamenii din metrou care în loc să ţină o carte în mână, ţin un smartphone, un
IPod, iPad sau un laptop. Făcând ce? Navigând pe valurile ucigătoare ale
Internetului care le vor îneca dezvoltarea personală şi cu toate aceste valuri
nemăsurate, le vor seca intelectul, lăsând în urmă ruine şi moloz.
Cartea
în viitor? Un format electronic. Copiii nu vor cunoaşte mirosul cărţilor ,
vechi sau noi, cărţi pictate, cărţi frumos copertate... Nu vor cunoaşte nimic
dintre acestea. Iar eu, la 17 ani, îi mulţumesc cărţii că m-a îndrumat până
acum!
Aş
vrea să fiu obiectivă şi să nu dau vina pe tehnologie. Mi-a fost destul de greu
să ajung la o concluzie, în urma unei lupte cu contradicţiile progresului
actual. Trăind zilnic înconjurată de tehnologie şi suportând tristul peisaj în
care draga carte e înlocuită cu fel de fel de instrumente inutile, am ajuns, în
sfârşit la un acord. Ce-ar fi o bucătărie fără un cuţit? Cred că toţi ştim că
ar fi un dezastru. Însă câţi criminali nu folosesc cuţitul ca instrument al
nimicirii victimelor lor? La fel ca şi cuţitul, tehnologia poate fi folosită cu
un scop care depinde de discernământ. Dar cartea...cartea nu poate să fie un
pericol pentru niciunul dintre noi.
Arunc
o privire în trecut, când omenirea nu avea parte de atâtea privilegii, nu avea
acces la biblioteci, la lectură... Acum, când orice om de rând are
oportunitatea de a se delecta, puţini o fac. Azi tot mai mulţi te aruncă afară,
carte! Azi tot mai mulţi te uită, iar unii nici nu te cunosc! Azi baţi la uşi închise
iar...
Cred
în puterea vindecării cu ajutorul unei cărţi! Cred cu adevărat. Adesea, când
bunătatea din lume se pierde şi tu te pierzi în golul ei, găseşti alinare în
lectură. De ce să devii sclavul viciilor când poţi fi vindecat, fără consecinţe,
de o carte?
Pune-mi
tu, carte, speranţă în inimă şi înţelepciune în gând, eleganţă în cuvinte şi
decenţă în purtare, vise în cufărul viitorului, un glob de zăpadă strălucitoare
în deşertul interiorului meu, apa vieţii în lumea asta moartă, pune-mi un gând
minunat pe buze, un miros de primăvară în sclipirea ochilor, un sunet
mângâietor în atingere... Nu mă lăsa singură în drumul meu!
Încotro...?
Încotro te îndrepţi, omule, când valul timpului te apasă şi nu te lasă să
respiri? Încotro te îndrepţi, tu, frumoasă carte, când tot mai mulţi te aruncă
în negura uitării? Încotro ne va duce deşertăciunea,
mediocritatea, ipocrizia, incultura...?
Lectură, carte...încotro?
Paula
Maier – clasa a XI-a D, Colegiul Naţional ”I.M. Clain” Blaj
Încotro
mergi - carte?
Rareori ne punem întrebarea: ,,Ce se
va întâmpla peste ani cu izvorul nostru de cunoaştere - cartea?”… Sincer, nici eu
nu m-am gândit la acest lucru, până de curând, când mi-am pus problema că este posibil
ca urmaşii noştri să nu mai cunoască bucuria de a deschide o carte, de a o
răsfoi pagină cu pagină, de a-i simţi mirosul fie de cerneală proaspătă, fie de
carte veche, moştenită de la părinţi sau bunici şi de a pătrunde în tainele-i ascunse
pentru a dezlega mistere şi a descoperi lumi noi.
Tehnologia a început deja să pună stăpânire
pe minţile noastre, să ne atragă treptat într-un întuneric profund, care ne va răpi,
pe rând, toate visele, apoi emoţiile. Refuz să
cred că vom uita de cărţi şi ne vom îndepărta de cel mai plăcut hobby al
meu, lectura din plăcere.
Rămân uimită de fiecare dată când văd
un copil de patru ani utilizând o tabletă sau un telefon performant, poate mai
bine decât mine sau decât o mare parte a adulţilor. De fiecare dată îmi spun că
le voi transmite copiilor şi nepoţilor mei plăcerea de a citi. Voi încerca din
răsputeri să îi ţin departe de tehnologie până la o anumită vârstă, chiar dacă
ştiu că va fi un lucru destul de dificil, având în vedere că nu toţi părinţii acţionează
la fel, obişnuindu-i pe copii de mici cu telefoane, tablete şi jucării inteligente.
Nu demult am avut de citit pentru şcoală
romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu.
De fiecare dată când am nevoie de o carte, mătuşa mea mă aşteaptă cu o colecţie
vastă, fiind foarte puţine cărţi care să nu se găsească în biblioteca ei. Îmi încredinţează
fiecare carte cu speranţa că o să o îngrijesc până la generaţia următoare.
Bineînţeles că a găsit imediat romanul pe care l-am citit cu interes, dar se
pare că nu toţi sunt la fel de norocoşi. Un coleg de-al meu, neavând cartea, şi-a
descărcat varianta electronică şi a citit-o pe telefon. Mi-a împărtăşit că nu
se simţea în largul lui ,,răsfoind” paginile imateriale.
Sunt de acord cu faptul că trebuie să
fim mereu deschişi unor noi opţiuni, unor noi schimbări şi ideii de evoluţie,
dar sunt de părere că literatura nu ar trebui să se schimbe, ci ar trebui păstrată
şi destinată lecturii cărţilor. Noi suntem cei care trebuie să facă acest lucru,
să le transmită celor ce vor veni plăcerea de a lectura.
Literatura română a atins limite inimaginabile
prin capodoperele unor genii precum : Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Sadoveanu,
Rebreanu şi mulţi alţii, care ne-au lăsat ca moştenire creaţii desăvârşite şi
ne-au deschis noi orizonturi către cunoaştere. Le suntem datori să le preţuim munca
şi să le ducem mai departe tradiţia, citind cărţile nu ca pe o povară, ci ca pe
o călătorie interioară, în urma căreia ne hrănim sufleteşte.
Din păcate, interesul societăţii faţă
de carte ca un bun prieten pe viaţă s-a diminuat considerabil, însă am speranţa
că putem salva munca înaintaşilor şi că vom reuşi să o protejăm până la sfârşitul
veacurilor. Consider că proverbul ,,Ai carte, ai parte” va dăinui pentru totdeauna
în sufletele noastre.
Avram Bianca-Veronica, clasa a X-a,
Colegiul Naţional,,Inochentie Micu Clain”
Blaj
Prof. coord. Claudia Oancea-Raica